În ultimele patru decenii ale secolului al XIX-lea, interesul conducerii ţării pentru reglementarea (şi modernizarea) cadrului legislativ electoral se face simţit prin cele nu mai puţin de trei legi electorale care au fost promulgate. Prima dintre ele, cea din 3 iulie 1864, a fost adoptată în contextul crizei constituţionale din primăvara anului 1864, când survine o ruptură între puterea executivă în stat şi puterea legislativă. Era momentul dezbaterii proiectului legii rurale al lui Mihail Kogălniceanu, care ar fi avut ca efecte, între altele, desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor. Cum membrii Adunării Elective erau, cu precădere, moşieri, îşi văd atinse în mod direct interesele şi protestează. Se formează o nouă majoritate, ostilă executivului, care dă vot de blam primului ministru – recte Kogălniceanu – ceea ce l-ar fi obligat să demisioneze. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza intervine în forţă, pe 2 mai 1864 dizolvă Adunarea legislativă, după care adoptă o nouă lege electorală care-i conferă atribuţii sporite (şi, spun "gurile rele" ale istoriei, creează premisele pentru instaurarea unui prim regim autoritar în Principate) şi diminuează rolul Adunării. Nu este locul acum să dăm mai multe detalii asupra acestei legi, ea este însă picătura care umple paharul nemulţumirilor potentaţilor vremii, iar ceea ce urmează şi istoria a consemnat este, curând, "debarcarea" lui Alexandru Ioan Cuza (care e obligat să abdice) şi aducerea unui prinţ străin în ţară, respectiv Carol de Hohenzollern-Sigmaringen.
Atât politicienii vremii, cât şi Principele Carol, vor simţi curând nevoia să "îndrepte" legea electorală adoptată de domnitorul Cuza. Nu vor putea să facă asta, însă, până ce nu se va adopta o nouă constituţie, în 1866; demersul "construirii" acestei constituţii moderne, paradoxal, aparţinea însă mult-hulitului (în epocă) Al.I. Cuza (!!!).
