145 de rutieri îşi odihnesc zâmbetul de start pe faţada Palatului Buckingham. Sunt ca o adevărată familie care aşteaptă plecarea într-o cursă mai altfel: cea olimpică pe şosea. Vorbesc, gesticulează, se salută cu jurnaliştii din public şi aşteaptă ca roţile bicicletelor lor să înghită 250 de kilometri din asfaltul încins al Londrei. E o caravană multicoloră în care se disting tricoul lui Wiggins, casca lui Cavendish, ochelarii lui Cancellera, dar şi şosetele în roşu, galben şi albastru ce protejează glezenele unui compatriot.

Fenomenul care a pus România după 32 de ani din nou în şaua olimpică a ciclismului pe şosea se numeşte Andrei Nechita şi are 24 de ani. S-a născut în Bârlad, trăieşte de peste zece ani la Treviso şi are mintea invadată de vise. E conştient că nu-şi poate alinia spiţele cu stelele controversate ale ciclismului mondial, dar promite că va da totul. În faţa Prinţului Charles, care înnobilează startul, şi în faţa a peste un milion de oameni care se agaţă cu privirea de siluetele chircite pe ghidon. E un traseu draconic, cu urcări şi coborâri succesive, cu o acustică infernală în toată Londra şi cu o viteză supersonică.

Ritmul a fost infernal

Greii rulează în echipă şi impun un ritm infernal. Par din altă galaxie. Şi ştie şi Nechita. Andrei îi are tovarăşi de drum ba pe grecul Tamouridis, ba pe fratele de peste Prut, Berdos. Ba chiar se ţine aproape pe primii 50 de km. "S-a mers cu o viteză foarte mare, la un moment dat chiar cu 54 km/h! Andrei a vrut să ţină ritmul ridicat, a reuşit, însă până la un moment dat. Efortul depus în prima parte a cântărit enorm", avea să ne explice la final antrenorul Radu Selejan. După 100 de km, Andrei începe să coboare treptat în clasament, dar rămâne în primii 80. "Când simţeam că nu mai pot, încurajările românilor de pe traseu parcă mă purtau pe braţe mai departe. Au fost foarte mulţi români