«Nu mă interesează că fură dacă face ceva şi pentru oameni». Dacă aş fi primit câte un euro de fiecare dată când am auzit vorbele astea, acum n-aş scrie articole la 38 de grade, ci aş sta întins la umbra unui palmier pe vreo plajă exotică. Ceva-ul cu pricina variază de la caz la caz.

Omul de rând se bucură că i-au asfaltat strada şi nu îl interesează că primăria a plătit pentru asta o sumă ce ar fi ajuns pentru construcţia unui kilometru de autostradă.

Săracii se bucură că primesc de pomană câteva sute de lei şi un pui congelat şi nu le pasă că banii cu pricina ar fi putut fi folosiţi la atragerea de investiţii private.

Antreprenorii se bucură că au obţinut, în urma unei licitaţii mai mult sau mai puţin cinstite, un contract umflat cu o instituţie publică şi refuză să priceapă că, de fapt, îşi fură singuri căciula.

Mi-e mai aproape pielea decât cămaşa, spune un proverb şi, până la un punct, e normal să fie aşa. Doar că românii pun de atâta vreme interesul personal în faţa celui comun încât mulţi au ajuns să nu mai poată gândi în alt registru. Primari arestaţi pentru corupţie sunt realeşi pentru că „sunt gospodari“, oameni de afaceri cărora nu le mai ies la fel de uşor combinaţiile cu bugetul ajung la un pas de faliment şi urlă că sunt persecutaţi politic, iar dacă vreun demnitar decide că instituţia pe care o conduce nu-şi mai permite să ofere subvenţii, ajutoare şi gratuităţi, se transformă în duşmanul de moarte a mii, dacă nu milioane de oameni.

Nici nu e de mirare, aşadar, că în campania desfăşurată până de curând pentru referendumul din 29 iulie, ambele tabere au apelat din greu la argumente strict legate de bunăstarea electoratului. Deşi suspendarea preşedintelui are loc, teoretic, doar când acesta a încălcat în mod grav Constituţia, USL a încercat să-i convingă pe oameni să voteze „Da“ spunându-le nu că Traian Băsescu a nes