După şaizeci de ani de politică, în care le-a văzut pe toate, mă aşteptam ca fostul preşedinte Ion Iliescu să privească oarecum olimpian cafteala dintre USL şi suspedatul Traian Băsescu. Mă aşteptam ca, în calitate de părinte fondator al PSD, să-şi cheme copiii spirituali luaţi de valul puterii şi să le spună: „Măi băieţi, staţi calm, nu vă grăbiţi, nu violentaţi originala mea democraţie! Nu aşa se procedează!”. Mă aşteptam, de la singurul patriarh al clasei politice postdecembriste, să amendeze, public, excesele mai tinerilor combatanţi, cu indulgenţă pe ale celor din partidul său, cu duritate, pe ale celorlalţi, dar totdeauna atent la sănătatea vieţii politice şi sociale. Or, într-o lună de luptă murdară, domnul Iliescu a avut două intervenţii publice, nu tocmai curate. În prima, taxa drept „o prostie” decizia Curţii Constituţionale de păstrare a cvorumului pentru referendum, iar a doua, consumată chiar astăzi, detaliază sesizarea pe care o va adresa aceleiaşi Curţi, ca să valideze un referendum, pe care toată lumea îl crede invalidat. Totodată, dl Iliescu îşi jigneşte conaţionalii, etichetându-i drept „laşi” pe aceia care n-au mers la vot, fiindcă aveau altă opţiune politică decât domnia sa ori n-au vrut să arbitreze, prin participarea lor, un meci dezgustător, în care competitorilor nu le pasă decât de premiu. Aceştia nu contează, îi anulează preşedintele onorific al PSD dintr-o lovitură.

Se vede că instinctele războinice ale dlui Ion Iliescu nu au slăbit, cu vârsta şi încă dă să muşte rău, când partidul său este încolţit. El preia iniţiativa, într-o situaţie critică pentru USL – un referendum în care a eşuat şi perspectiva „coabitării imposibile” cu Traian Băsescu – şi contestă, practic, rezultatele consultării populare. Dl Iliescu vrea ca CCR să se rapoteze la o altă majoritate a cetăţenilor cu drept de vot – mai mică de 9 milioane, fiindcă recensăm