Medaliata cu aur de la Beijing susţine că oamenii care fac jogging o motivează: "Trebuie să le arăt că mai pot şi eu"
În unele nopţi, pentru că nu poate dormi, pleacă direct la antrenamentul din parc
Nu sunt pocnete, nici ţiuituri şi niciun motor nu mai răsună. E chiar o clipă de pace. În Hyde Park, un gigant cu alei late cât un bulevard bucureştean. Paradisul verde al tuturor amatorilor de jogging. Bătrânei decoloraţi, durdulii simpatici, puşti rahitici, tipe care şi-au sculptat corpul în săli de fitness şi mulţi câini. Blânzi ca nişte miei. Ai semifondiştilor de ocazie. Probabil. Patrupedele ţin pasul cu stăpânii, aleargă dezordonat şi poartă o lesă nehotărât aşezată în jurul gâtului. Moda nu mai contează la înviorarea de dimineaţă, ci doar voinţa. De fier.
"Să-mi întind o ţâră oasele!"
"E locul pe care-l iubesc, îl cunosc demult şi m-a atras mereu, pentru că liniştea se aude până la cer. Verdeaţa îmi dă forţă, energie! Când vâd lumea cum alergă, mă motivez şi îmi spun: "Hai că mai poţi şi tu!". Să-mi întind o ţâră oasele astea, c-au îmbătrânit", vine autoironia fină cu care ne întâmpină cea mai cunoscută olteancă din sportul mondial.
Puşa se dezechipează la umbra unor copaci bătrâni, pune ochii pe aleea preferată, îşi ceartă cronometrul şi porneşte ca într-un concurs adevărat. Pentru că e o tipă aflată mereu pe picior de fugă. Uneori nici nu aţipeşte în nopţile de vară. Pleacă să bată cărările din Erie, oraşul ei din Colorado. Nu vă vine să credeţi? Irina, sora şi antrenoarea Constantinei, ne susţine: "Există nopţi - cum a fost cazul şi aici în Londra - în care Puşa n-a pus geană peste geană. Şi plecăm să colindăm parcul la un antrenament cu noaptea-n cap". Credeţi sau nu, noi vă teleportăm în mijlocul acţiunii ce se petrece în semiîntunericul de dinainte de crăpatul zilei. Campioana s-a pierdut pe cul
