UE este, în acest moment, bolnavă, având preocupări existenţiale, am zice, în zona euro. În general, capacitatea ei şi a marilor puteri democratice de a presa România este, în acest moment, relativ redusă.
În ultima lună şi jumătate, noi, cei care ridicăm vocea împotriva abuzurilor şi ilegalităţilor de tot felul comise de noua putere, ne-am simţit încurajaţi şi reconfortaţi de articolele în general extrem de critice la adresa USL apărute în marea presă internaţională, cât şi de reacţiile dure faţă de guvernul român ale unor importanţi lideri europeni, precum Angela Merkel, ori a unor înalţi responsabili europeni, precum preşedintele CE, José Manuel Barroso, sau comisarul pentru justiţie şi drepturi fundamentale, Viviane Reding. Ni s-a părut adesea că guvernarea Ponta-Antonescu a fost prinsă pe picior greşit, că, încercând să forţeze Constituţia, să abuzeze de ordonanţe de urgenţă şi să-l demită pe preşedintele Băsescu într-o manieră expeditivă şi la limita legii, ea a subestimat reacţia europeană, dar şi pe cea americană.
Vreau să avertizez în rândurile de mai jos împotriva unor iluzii. Desigur, reacţii au fost şi, unele dintre ele – importante. Este foarte probabil că, în absenţa lor, puterea i-ar fi demis pe unii dintre judecătorii Curţii Constituţionale şi că referendumul s-ar fi desfăşurat fără prag de validare. Cu toate astea, documentul recent semnat de liderii USL cu colonelul Dogaru arată că, dacă acceptarea unor cerinţe ale UE a reprezentat o retragere, ea a fost numai tactică şi că se va reveni la asaltul unor instituţii precum CCR, DNA, ANI sau CNSAS, îndată ce vor exista oportunităţi. Cum de şi-a permis USL să sfideze tocmai într-un asemenea moment Comisia Europeană? Prostie, nepricepere, ignoranţa regulilor diplomaţiei? Poate, în termeni, într-o anumită măsură. Dar sfidarea în sine nu e nici o prostie, nici act
