★★★★ Mihai Prepeliţă, Dragoste şi moarte la sfârşit de mileniu, roman, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Ed. Dacoromână.

Cu barba lui albă şi învolburată, cu gesticulaţia lui patetică, Mihai Prepeliţă te face să te gândeşti la călugărul Grigori Rasputin, care a reuşit, la începutul secolului douăzeci, să-i convingă pe membrii familiei ţarului Rusiei că are puteri miraculoase.

Scriitorul (născut în 1947, în satul Bahrineşti din nordul Bucovinei, zonă acaparată de URSS în 1940) provine dintr-o familie ai cărei membri au fost arestaţi, deportaţi, întemniţaţi de autorităţile sovietice pentru vina de a fi români. Mihai Prepeliţă, ca să scape de persecuţii, a locuit un timp... la Moscova (idee ingenioasă, care s-a dovedit inspirată). Romanul "Dragoste şi moarte la sfârşit de mileniu" evocă-transfigurează tocmai perioada petrecută în capitala conglomeratului de ţări numit pe atunci de unii lideri din Occident "imperiul răului".

Principala preocupare a naratorului la Moscova este să scape de nesaţul sexual al rusoaicelor, dar şi să-şi stăpânească propria-i virilitate impetuoasă. Cartea se citeşte cu uimire, dar şi cu un anumit amuzament, scriitorul prezentându-se pe sine ca pe un bărbat-tornadă, capabil să atragă toate femeile întâlnite în cale. Grandios şi ridicol, aceasta este combinaţia de însuşiri care îl defineşte pe Mihai Prepeliţă, atât ca personaj, cât şi ca scriitor. Acum câţiva ani m-a vizitat, vijelios, în redacţia unde lucram, mi-a pus pe birou un teanc de cărţi ale sale şi mi-a cerut să-l sprijin să ia Premiul Nobel. I-am promis că o să-l sprijin.

MĂRTURISIRE. Mă bucur şi eu, de aici, din camera mea de lucru, pierdut printre mii de cărţi, că josnicul complot împotriva lui Traian Băsescu a eşuat.

P.S.Cărţile îmi pot fi trimise pe adresa: Alex. Ştefănescu, Bucureşti, OP 22, CP 22 (sub formă de scrisoare simplă). Sau, în f