Nu există tratament pentru dependenţa lui Ponta de metoda agresivă de a face politică. El exagerează, minte, ameninţă ca orice mic terorist crescut în spiritul impertinenţei şi al provocării.
De 23 de ani, România postcomunistă se prezintă sub forma unui hibrid, păstrând, în bună măsură, vechile ideologii ale statului dominat de partidul unic. Unei elite reciclate, reconsolidate de către cei disperaţi să se îmbogăţească prin orice mijloace, i s-au alăturat defectorii din tabăra reformistă, PNL în întregime, traseişti din PDL şi intelectuali care s-au săturat de lupta democratică, alergând după funcţii sau emiţând judecăţi de natură estetică despre Traian Băsescu (un lider greu de digerat, dar care se angajează, cu încăpăţânare, să scape România de fantomele postcomuniste).
De mai bine de 20 de ani, partizanii restauraţiei şi ai continuităţii, ascunse sub masca unor aşa-zise schimbări, au fost incomodaţi de un climat geopolitic defavorabil. Pătrunderea influenţelor occidentale până la graniţele îndepărtate ale Europei a făcut ca eşalonul doi al comuniştilor, promotorii capitalismului sălbatic, precum şi reprezentanţi de seamă ai mass-media şi ai mediului academic să fie nevoiţi să acţioneze, chiar şi fără prea multă tragere de inimă, în limitele unei democraţii dezordonate, dar autentice.
Astăzi, această epocă tulbure pare a se confrunta cu o criză. Înseşi modelele convenţionale ale capitalismului sunt puse sub semnul întrebării. Sistemele politice autoritare şi-au extins aria de influenţă dincolo de Eurasia. Uniunea Europeană se află în faţa unei crize profunde şi complexe, în care state din primul eşalon, precum Spania sau Italia, trebuie să facă faţă unor situaţii extreme, la nivel naţional.
Interminabila eră postrevoluţionară, în care lupta politică oscila între vechile structuri cu un control fragil asup
