Nu cumva adevăratul obiectiv al USL este de a-i exaspera pe occidentali, care, în ultimă instanţă, ar putea decide să se descotorosească de o ţară atât de complicată ca România?

Şi-acum? Ce ne-a rămas, de fapt, după un pârjol nemaivăzut, aruncat peste ţară de un parlament, reconfigurat ca la co­mandă, înainte de alegeri, pe principiul „vând-şi-cumpăr“ şi, în plus, aflat în va­canţă? Ce a câştigat guvernul („cel mai cinstit“?) în materie de „programe“ şi „pro­iecte“ de gestionare a crizei, când de o lună şi jumătate şedinţele lui sunt preponderent destinate suprimării unui singur om? Ce a câştigat Preşedinţia Ro­mâniei, având la pupitrul ei un inte­ri­mar, care, după ce şi-a satisfăcut cheful maniacal de a fi la Cotroceni, s-a grăbit ca, în trei săptămâni, să „joace“ cât sus­pendatul în opt ani, încălcând Cons­ti­tuţia pe care clamase că o apără, în nu­mele eliminării aceluiaşi singur om? Face capul unui singur om atât de mult pen­tru USL, încât să dea foc la ţară? Eu cred că nu. Ei cred că da.

Cu ce ne-am ales noi după ce am fost tâ­râţi într-o încleştare pe viaţă şi pe moar­te? Nu cumva încleştarea asta ne-a de­părtat tot mai mult unii de alţii şi pe toţi laolaltă de un statut european, câştigat cu eforturi şi sacrificii şi considerat de către optimişti drept inconturnabil? Fu­rioşi, scârbiţi sau resemnaţi, toţi vom privi încă multă vreme de aici încolo nu spre viitor şi spre ce ar fi de făcut, ci spre facturile umflate de căderea leului şi spre adâncul faliei săpate între noi. Haosul şi deriva rezultate din jongleriile juridice ale USL, răţoitul la liderii de la Bruxelles, invocarea „neamestecului în tre­burile interne“, minciunile în lanţ ale primului ministru au făcut din ţara noa­s­tră „o oaie neagră“, un loc nesigur, un motiv de „preocupare“ şi „îngrijorare“ pentru partenerii noştri occidentali. Chiar dacă, începând de azi, Guvernul Pon­ta, sa