La mai puțin de jumătate de an după ce a părăsit, cu sufletul greu, lotul național, Ivan Patzaichin s-a reinventat. Din nou.

Era o zi friguroasă de ianuarie când jurnaliştii de la „Gazeta Sporturilor“ l-au intervievat pe Ivan Patzaichin la el acasă. Era prima oară în ultimii 18 ani când cvadruplul campion olimpic la canoe își petrecea începutul de an acasă; vreme de aproape două decenii, ziua de 4 ianuarie îl prindea sus, la 1.900 de metri altitudine, la Piatra Arsă, în cantonament cu lotul pe care îl pregătea pentru aceleași competiții pe care el însuși le-a dominat vreme de două decenii. „Simt un gol în stomac, dar nu vreau să mă las copleşit“, mărturisea el atunci, la început de 2009, înainte să înceapă să povestească despre nou descoperita sa libertate. Deodată, avea timp de familie, de grădinărit, de trăit. Singurul său regret erau Jocurile Olimpice. Începuse deja antrenamentul sportivilor din lotul național și gândul că nu-i va mai putea sprijini până la capătul competiției era greu de suportat. Ca un soi de frângere a pagaiei fix în toiul competiției pentru care ai muncit vreme de patru ani.

Citiţi aici şi un material exclusiv cu băieţii din naţionala de polo.

Ivan Patzaichin este un inovator. O spune mereu chiar el, cu o simplitate și o siguranță cu care alți oameni vorbesc despre vreme. La prima vedere e greu de înțeles unde-și are locul inovația într-un sport cu reguli simple și clare precum canotajul – o mână de sportivi care-și aliniază ambarcațiunile la start și apoi se luptă care să ajungă primul la finish. Multe s-au schimbat însă în cele două decenii în care Patzaichin a participat la cinci olimpiade. De la tehnologia aferentă sportului – tipurile de bărci sau de pagaie folosite de sportivi – la colegii de start, de fiecare dată alții, mai tineri și mai determinați să îl învingă. Prima medalie olimpică a fost ușor de obținut, sp