Când moare un om şi nu se boceşte, e ca nunta fără lăutari. Aşa-i la Borosoaia, în inima Moldovei. Obiceiul va muri şi nu va avea cine să-l bocească.

Într-un sat din comuna Plugari, înmormântările au ceva specific, ce doar în câteva localităţi din România se mai păstrează: corul bocitoarelor.

Acele femei, majoritatea bătrâne, care vin la căpătâiul mortului şi, chiar dacă nu sunt rude sau n-au fost nici măcar prieteni, îl jelesc de ţi se ridică părul pe tine.

Pare că plâng la comandă şi mulţi nu le înţeleg. Femeile spun că e o tradiţie veche şi că nimic nu e artificial. Aşa le vine, să plângă în hohote.

Improvizaţie: cuvintele vin pe moment

La Borosoaia, un sat ascuns între dealurile care mângâie pântecele norilor, bătrânele mai păstrează obiceiul bocitului, o artă efemeră care nu poate fi "înţepată" în niciun insectar ştiinţific.

Un bocet prezentat într-un articol de ziar, înregistrat sau într- o culegere de cântece populare nu mai este bocet, devine un obiect fără viaţă spre care se apleacă specialiştii ori curioşii.

Pentru că fiecare bocet se întâmplă doar o dată, instantaneu, în memoria cuiva, după cum bocitoarea leagă pe moment, cuvintele. Când nu bocesc la mormânt sau la biserică, bătrânele din Borosoaia lucrează pe lângă casă, ca orice om de la ţară.

Dacă le găseşti pe prispă ori pe uliţă, refuză să bocească la comandă. "Bocesc de jale, nu când mi se spune", explică o femeie că şi bocitul ăsta are rostul lui.

Rariţa lui Papeţi a fost cea mai faimoasă bocitoare din Borosoaia, a învăţat obiceiul când era mică, de la părinţi, dar acum nu mai poate să improvizeze lamentaţii, a îmbătrânit, a suferit un preinfarct. Îi iese doar un bocet mic: ""Hai, mămăică, până acasă şi te uită, mămăică, pe lângă casă şi vezi, mămăică, ce-i a face pe lângă casa matale".

Secretul Mariţei

În aceste ţinuturi, locuitorii au venit di