Jocurile Olimpice de la Londra sunt o oglindă a lumii britanice a zilelor noastre, cu complexele ei faţă de restul lumii, cu angoasele sale de securitate şi îndrăzneala, plăcerea de a înota contra curentului.
Trebuie să fac o mărturisire: nu-mi plac mulţimile. De cum sunt înconjurat de câteva zeci de oameni, simt că mă sufoc, mă dizolv într-o mare impersonală, mă scufund.
Prin urmare, pe 6 iulie 2005, când am aflat că oraşul pe care am ajuns să-l numesc „acasă“ va găzdui cel mai mare spectacol de pe Pământ, am simţit un gol în gât. De emoţie - de câte ori în viaţă ai şansa să fii vecin, aproape gard în gard, cu olimpicii? Şi de panică - puhoiul de atleţi, oficialităţi, ziarişti, turişti, gură-cască şi personalităţi care se revarsă peste oraşul gazdă în perioada Olimpiadei nu e o perspectivă tocmai roză pentru cineva căruia nu-i plac băile de mulţime. Iar când eşti blocat în trafic ore în şir, ca să faci loc delegaţiei olimpice dintr-o ţară de care n-ai mai auzit până atunci, perspectiva e şi mai puţin atrăgătoare.
Şi totuşi. De când am aflat că vin Olimpicele, lucrurile s-au mai schimbat. Au trecut şapte ani, nu dintre cei mai monotoni. Au fost atacuri teroriste, Lehman Brothers au muşcat ţărâna, criza financiară a început, a părut că trece, după care s-a instalat şi mai abitir. Dar flacăra olimpică a continuat să se apropie. În pregătirea marelui moment, s-au cheltuit peste opt miliarde de lire sterline. Mii de oameni au petrecut sute de ore, luni la rând, pregătindu-se, antrenându-se. Iar când a venit ziua cea mare, am înţeles: Jocurile Olimpice de la Londra sunt o oglindă a lumii britanice a zilelor noastre, cu complexele ei faţă de restul lumii, cu angoasele sale de securitate şi îndrăzneala, plăcerea de a înota contra curentului. Primul indiciu în acest sens a fost chiar...
Ceremonia de deschidere
