Preşedintele Masăverde, plagiatorul Ponta, fanfaronul Antonescu. Pentru primii doi am explicat suficient de ce îi numesc aşa. Sunt dator s-o fac şi pentru Crin Antonescu.

L-am votat pe Crin Antonescu în 2009. Mi-au plăcut capacitatea de a-l contra pe mârlanul Băsescu în bătălia verbală unu la unu, chibzuinţa de a propune ca alternativă la conducerea dictatorială a lui Băsescu o soluţie de putere colectivă, bazată pe Klaus Johannis ca premier, fermitatea cu care şi-a respectat angajamentul faţă de parteneri în turul doi, deşi ar fi putut să joace la două capete.

Acum, C. Antonescu a ţinut parcă să demonstreze că poate fi şi exact pe dos. Încă de la începutul bătăliei pentru suspendarea lui Băsescu, el a plusat în mod bombastic şi egoist, aruncând pe masă nici mai mult, nici mai puţin decât plecarea din politică (! ) dacă Băsescu nu va fi demis, fără alte precizări. Deci, nu a vrut să ţină seama de situaţia, cât se poate de probabilă, ca T. Băsescu să aibă un număr covârşitor de voturi împotriva sa, dar să nu poată fi demis din cauza cvorumului – ceea ce s-a şi întâmplat. Adică, nu i-a păsat de o USL care are nevoie de el pentru alegerile din noiembrie, de liberalii care l-au ales preşedinte al partidului, şi, cel mai grav, de, iată, 7,4 milioane de oameni care au votat demiterea lui Băsescu şi care au nevoie să fie reprezentaţi în continuare în lupta lor cu preşedintele Masăverde.

Iar acea strigare „blind”, oarbă, ceea ce înseamnă la poker să vorbeşti fără să te uiţi la cărţile pe care le ai în mână, sfidându-ţi adversarii (habar n-am dacă Crin Antonescu joacă poker), venită parcă din serialul Nemuritorul , „Nu poate rămâne decât unul, ori tu, ori eu!”, când boicotul murdar era declanşat de Băsescu şi PDL, şi (exact în această clipă, se anunţă la tv demisia lui Patapievici, imediat după ce CCR a hotărât că ICR rămâne în subordinea Senatului şi