- Cultural - nr. 147 / 31 Iulie, 2012 Pe masura ce inaintam in taina vietii, constatam ca timpul nu trece, ne face doar loc sa i-o luam inainte, el devenind fondul peste care noi risipim darurile propriei vieti, pozitionandu-ne unii fata de altii acolo unde ne dorim. Prin insumarea persoanelor umane, ca valori unice, pe care le expune intr-un amplu mozaic al memoriei sale infinite, acesta devine un singular depozit de custodie al existentei, situandu-se mereu in pozitia intai in ceea ce priveste valoarea: ramane cel mai scump produs al vietii. Chiar daca avem impresia ca ramanem singuri dupa plecarea dintre noi a unor semeni, avem din ce in ce mai mult convingerea ca acest sentiment este o falsa realitate. Se poate observa, la o mai atenta privire a trecerii noastre in timp, ca istoria incarca fiecare generatie ce este chemata la viata cu valoarea celei care ii lasa locul. In acest sens putem privi realitatea pe care o traim acum, gandindu-ne la Adrian Paunescu, cel care a fost si ramane un sens giratoriu al existentei ca semen, om de cultura, politician. Ca semen l-am simtit in daruirea fata de cei din jur, ca prezenta optimista care se incapatana sa vada viata prin poezia ei in toate aspectele pe care aceasta le pune in fata unei generatii, sub forma de ispite sau incercari. Asa s-a descoperit poetul in istoria romanilor si in cultura acestora, incercand, prin poezie, sa fie contemporan cu toate generatiile de pana la el si cu cele care ii vor urma, cu o mare dorinta de responsabilizare fiintiala in poezii, motiv pentru care unele din ele au capatat valoare testamentara, de suflet romanesc: Totusi unde-au fost romanii, cand a fost taiat Viteazul? (Capul de la Torda). Intr-un astfel de demers se inscrie si efortul de redescoperire si redefinire a sentimentului patriotic legat de personalitatea lui Avram Iancu: Iata ca rasare/Iancu, din oricare,/ E-n puterea fiecaru