Tatami, 10,4, repeşaj. Mămicile, Powerpuff Girls, călcâi rupt. Luptă, ciudă, durere, bucurie, lacrimi. Concentrare, echilibru pierdut. Cătălina Ponor.
Afară, cântă fanfara. Aici, în lumea mea, e fanfară, e cinci după-amiaza, e duminică. E referendum. Nu aud nimic dincolo de termopane. De vineri seară, televizorul e pornit aproape non-stop pe un singur canal. Şi, din nou, după mult timp, încep să înţeleg utilitatea acestui obiect.
Alina! Profesoara mea de Judo (ce sport minunat)! Nu ştiam mai nimic despre tine. Ştiam că eşti româncă. Ştiam că eşti din aur. Însă, nimic despre lumea ta. Dar, am avut Google, şi Wikipedia, şi jurnalişti veniţi acolo după tine, scutieri ai unui Don Quijote care nu mai urmăreşte de multă vreme mori de vânt. Sâmbătă, până la finală, ştiam exact ce înseamnă un ippon. Şi, Dumnezeule, ce zeiţă eşti acolo, în acel templu despre care am aflat că se cheamă tatami! Şi tu, Corina, şi tu, Andreea, care aţi învăţat la Londra că lumea se poate strânge, desface şi face într-o singură şi nenorocită secundă.
„Băieţii au ratat medaliile la sabie, individual". Rareş e pe locul 4. Mie nu mi se pare că a ratat. Rareş a câştigat. Cavaler uitat de timpuri pe o planşă colorată ca un iPhone personalizat. Ce privire, ce forţă! Sunt patru în lume şi Rareş e printre ei. Repeşajul de la canotaj, cu cele două mămici, mă face să îmbrăţişez pentru prima dată televizorul. Am şi eu ceva în comun cu ele. Sunt mămică. A, şi româncă. Şi doar o mamă ştie ce înseamnă să revii după ce ai dat viaţă.
Alin e rege. Ştiu că lumea e plină de regi. Dar, uită-te la el! Uită-te la calmul, la concentrarea, la ţinuta lui! Fac cât o mie de cuvinte. Cât o mie de lecţii ţinute de specialişti în motivaţie, în viaţă. Alin are aurul. Pentru el, în primul rând. Pentru noi, o ţară întreagă, în al doilea rând. Pentru viitor.
Şi mai am. Fetele la
