La un moment dat, cum îi era firea, Zeus a răpit-o pe Aegina şi a dus-o în insula care-i poartă astăzi numele. Sisif a dezvăluit raptul, dar Zeus, indignat de tupeul (!) acestuia, l-a pedepsit osândindu-l să ridice mereu în vârful dealului un bolovan uriaş, deşi acesta, ajuns acolo, se rostogolea imediat la vale. Sisif n-avea de-altfel o bună reputaţie: ar fi ucis călători care înnoptau la el, şi-ar fi sedus nepoata, l-ar fi înşelat până şi pe Thanatos, zeul morţii... Merita el totuşi pedeapsa aceasta, cumplită pentru noi? Mitologia nu judecă astfel, legendele nu sunt conectate într-o biografie logică, lucrurile sunt luate de-a valma. Doar Camus a găsit o logică, văzând în neîntrerupta mişcare imaginea însăşi a absurdului modern. Pentru el, Sisif este însă superior pedepsei: „Sisyphe enseigne la fidélité supérieure qui nie les dieux et soulève les rochers... Cet univers désormais sans maître ne lui paraît ni stérile ni fertile. ... La lutte elle-même vers les sommets suffit à remplir un cœur d’homme. Il faut imaginer Sisyphe heureux“. Lumea lui Sisif este „sans maître“, nici sterilă, nici fertilă, iar el însuşi neagă prezenţa zeilor. Sisif se împacă, stoic, cu sine şi cu soarta poate pentru că este absolut singur şi nimănui dator. Trebuie să ni-l imaginăm fericit, spune Camus, închizându-şi cartea. Dar a fost Sisif oare fericit? Şi cum exact să ni-l imaginăm astfel? Nu ştim.
Sisif, bolovanul, Zeus: un univers inexorabil. În ce-i priveşte, românii au inventat legenda Meşterului Manole. Promisiunea făcută lui Negru Vodă nu poate fi împlinită pentru că tot ce se zideşte ziua se surpă noaptea. Nu ştim de ce. Era acolo un zid părăsit, neisprăvit, unde noaptea câinii „urlă a morţiu“. Tentaţia e mare să ne imaginăm un episod asemănător în trecut, un alt Manole care a eşuat în ridicarea unei „monastiri“. Fusese el zidit acolo, ca pedeapsă, cum îl ameninţă Negru V
