Dacă vara aceasta ar fi să îmbrace culorile stării sufletești ale multora dintre noi, aici și acum în România, ea ar trebui să fie mai degrabă plină de nori cenușii, de umbre negre și vânturi ostile. Sau poate că tocmai această căldură toridă, înăbușitoare până la nebunia simțurilor, este un simbol bun al stării noastre. Nu vreau să reiau în aceste rânduri atlasul mitocăniei urbane, nici să fac apel la politica demență care ocupă paginile ziarelor de câteva săptămâni, ci mai degrabă să vorbesc – fie și retrospectiv – de oaze kathartice, prin care viața noastră de toate zilele este făcută posibilă în cel mai iubit și, în același timp, blestemat dintre ținuturile lumii: Bucureștiul.
Semi-incognito pentru marele public, spectacolul Lear, în regia lui Andrei Șerban, revine la Bulandra, după primul lui joc în 2008. Ca și atunci, o regie modernă, în care toate rolurile sunt jucate de actrițe, săbiile sunt înlocuite de pistoale și comunicarea se face prin telefoane mobile. Dar aceste elemente nu fac decât să creeze un joc antinomic al distanței și actualității.
Trei spectacole (repetiții deschise) s-au desfășurat pe scena „Toma Caragiu“. De când intri, locurile spectatorilor sunt modificate și restrânse: tot publicul se află foarte aproape de scenă, pe cele trei laturi ale ei. O intimitate care poate atrage, dar și jena. Iar toți actorii sunt, din start, pe scenă și apropierea de începutul piesei se face invers: spectatorii sunt priviți. Odată cu intrarea regelui, ei sunt simpli curteni care par a trebui să se supună acelorași comenzi ca protagoniștii piesei la intrarea regelui. Efectul este cel scontat: se iese dintr-o schemă, se deschide o altă poartă a percepției și receptării. Se pătrunde într-un spațiu fizic și noetic, în care tensiunea dramatică a regelui Lear este actualizată, adusă „în direct“, iar nu simplu rememorată.
Sem
