Zilele astea, imaginea acestei ţări e mai tristă ca niciodată. La începutul anilor ’90– cînd minerii stîlceau în bătăi studenţimea bucureşteană şi pe oricine „arăta a intelectual“ – măcar puteam spune că sîntem proaspăt ieşiţi din bezna totalitarismului. Că descărcam, primitiv, violent, grotesc, toată mizeria sedimentată în cei patruzeci şi cinci de ani de comunism. Tot pe seama efectelor îndobitocirii sistematice am pus şi mulţi dintre anii trişti care au urmat – furtul îngrozitor de ruşinos al ajutoarelor venite din toată lumea, hotărîrea eroică de a nu ne vinde ţara, întoarcerea la putere a tovarăşilor cu faţă umană, democraţia originală, jaful suprarealist al patrimoniului naţional, pumnul înfipt în gura presei libere. De la bun început, după 1989, terenul nostru de joacă s-a mutat în presa scrisă, şi la televizor. Tot ce-am avut de rezolvat, inclusiv Revoluţia, acolo s-a rezolvat. Spaţiul public a rămas doar o scenă, nu dintre cele mai curate, pe care se joacă spectacole pentru televiziune. Asta-i tot.

DE ACELASI AUTOR Să răcnim Crăciunul! Formidabila armă biologică Spectaculoasele abilităţi ale păsărilor de pradă "În odaie intunerec, în orchestră melodramă"La noi există instituţii ale statului şi înalţi demnitari care comunică exclusiv prin intermediul televiziunilor. Uluitor pentru alţii, aşa se rezolvă pe aici raportul de putere – la televizor. Acolo se întreabă, şi acolo se răspunde. Acolo se propune, şi tot acolo se acceptă, sau nu. Cîteva milioane de români – cu statut de cetăţeni europeni – asistă zilnic la treaba asta şi se hrănesc spiritual din acest gen de spectacol. Actorii reprezentaţiei se întrec în lătrături, grimase, gesticulaţii, capacităţi pulmonare şi competenţe generale. Spectatorii se întrec în credulitate, partizanate perverse, chibiţări microbiste şi identificare cu personajele spectacolului. E foarte distractiv, la prima vedere,