În cele mai multe dintre istoriile literare clasice, publicate începând din sec. XIX de mari specialişti ai literaturii latine, precum şi în istorii ale civilizaţiei romane din perioada Imperiului timpuriu, vom găsi afirmaţii de mai mică sau mai mare întindere cu privire la faptul că Satyricon este o frescă plină de ironie a societăţii romane în genere şi a liberţilor parveniţi în mod special.

Acest tip de personaje deveniseră foarte vizibile în epoca împăraţilor Claudii – Claudius însuşi administra imperiul ca pe o prouincia tradiţională, aşa cum făcuseră şi strămoşii lui republicani în Sicilia sau în Hispania, adică cu ajutorul sclavilor şi a liberţilor săi personali; Nero adăugase acestor mari administratori imperiali o clientelă personală de liberţi îmbogăţiţi, şi oricum poate fi în multe privinţe identificat el însuşi drept original al caricaturii lui Petronius. O nobleţe de vis Măsura în care textul Satyriconului poate fi citit ca un document de istorie socială rămâne însă de discutat. Paul Veyne a consacrat, cum spuneam şi în articolul precedent, un studiu care a marcat o cotitură în istoriografia subiectului[1] şi care e adesea citat în favoarea acestei dimensiuni documentare a romanului; doar că Veyne, cu sensibilitatea unui excelent cunoscător al unei civilizaţii a „pâinii şi circului” proprie Romei Imperiale[2], ne previne împotriva unei atare lecturi simplificatoare. El observă că, asemeni celor mai mulţi dintre îmbogăţiţii cetăţilor antice–de la bancherul atenian Pasion din sec. IV a.Chr. până foarte aproape de vremurile noastre – Trimalchio se grăbeşte să-şi convertească banii, vulgari şi lipsiţi de nobleţe, în proprietăţi funciare, fiindcă ştie că doar pământul şi corelatul lui în planul comportamentelor, otium, existenţa lipsită de griji a oamenilor de vază, poate să-i înlesnească promovarea socială. Doar că această promovare îi e imposibilă în