Deocamdată fotbalul se joacă pe teren şi nu în birourile procurorilor turci. Şi pînă cînd braţul legii va ajunge la conducătorii celui mai popular club din Ţara Semilunei, Vasluiul arată că poate fi peste Fenerbahce. La fotbalul propriu-zis şi la atitudinea faţă de fotbal. Varela şi Charalambous (de fapt, Haralambus, dacă am respecta regulile fonetice ale limbii române şi nu ale limbii engleze) sînt siguri şi apelează la soluţii simple, N’Doye este obligat de Caue să fie mai riguros, Stanciu încearcă să-şi învingă emoţiile, Niculae se luptă cu Korkmaz fără teama că va fi aruncat de pe vreun pod. În fine, Sînmărtean. El însuşi, adică tehnic şi cu mintea limpede, privind terenul cu liniştea omului care îşi cunoaşte meseria.

45 de minute, echipa antrenată de Şumudică a dictat ritmul pe stadionul înconjurat de 40.000 de oameni care aşteptau nu execuţia anonimului adversar venit de undeva dintr-un orăşel agrar din România, ci doar momentul acesteia. Execuţia nu a venit, dar au fost ocaziile lui Niculae şi Sînmărtean, cu şuturi respinse cu simţ de răspundere de Volkan Demirel. Posesie şi curaj, calm şi viteză. Arme pe care vasluienii de import ai lui Porumboiu le-au folosit cu folos în faţa unei formaţii măcinate de îndoieli, dar şi de obsesia că bogăţia nu poate substitui blazonul nobleţii în fotbal.

Turcii au simţit şi au răspuns după pauză cu armele lor favorite. Avînt, avînt, avînt. Plătit ca un sultan pe malul Bosforului, dar alungat din Europa nobiliară, Kuyt s-a încadrat bine în peisajul acesta pestriţ. Încet, încet, Vasluiul coboară din stratosferă şi începe să semene cu o echipă românească. Prudenţa dictează acum regulile jocului, iar Sînmărtean dispare într-un triunghi al Bermudelor care îi înghite şi inspiraţia, şi energia. Parcă redevenim noi înşine şi gîfîim. Golul lui Antal vine de nicăieri, ca o răsplată pentru toate lucrurile bune reuşite pîn