Stă cu picioarele depărtate şi bine înfipte, să contrabalanseze cumva hîţînatul metroului. În spate are un rucsac, în mîini ţine o carte din care nu-şi desprinde căutătura. Citeşte concentrat şi pare că nu remarcă dansul bizar pe care îl dansează: un picior dus în faţă la o curbă mai strînsă, un îndoit de genunchi la frîna de dinaintea unei staţii, o stabilizare bruscă la oprirea finală; omului nu-i pasă, citeşte înainte.

DE ACELASI AUTOR O Cola de sfîrşitul lumii Despre domnul Goe, cu simpatie La poştă TimpAm întotdeauna o carte cu mine. Iar cititul în metrou mi se pare cel mai incomod. Dacă nu ai un loc de stat jos, cea mai bună variantă e cea în care stai rezemat în nişele acelea de lîngă uşi. Ai stabilitate, ţii cartea cu amîndouă mîinile şi sînt puţine şanse ca cineva să-ţi tot citească peste umăr. E îngrozitor să ajungi la oarecare pasaje mai dezinhibate din Complexul lui Portnoy, de pildă, şi cineva curios de lîngă tine să ţi se bage în suflet, peste pagină. E drept că întîmplarea te poate azvîrli şi în circumstanţe hilare: tu şezînd lîngă un popă, absorbit în lectura unui Hitchens care suţine că „Dumnezeu nu e mare“. Comod sau incomod, am experimentat la metrou nenumărate sesiuni extraordinare de citit. Atît de reuşite că m-am trezit în staţii complet necunoscute, în capătul celălalt la oraşului. Atît de intense că m-am trezit ba rîzînd în hohote, ba vorbind tare de una singură ca o cucoană nebună. Atît de emoţionante că am făcut eforturi să clipesc des, să nu mă smiorcăi, să nu-mi curgă rimelul.

La dentist cititul devine făcătură. În ţiuitul care mai răzbate din uşă, nu te prea poţi concentra la nimic. Rîndurile îţi vor juca în faţa ochilor, iar gîndurile se vor chirci ca un nerv dezgolit. Mai bine frunzăreşti una din revistele lucioase, vechi de vreo doi-trei ani, împrăştiate pe măsuţele din sala de aşteptare. Mai bine te uiţi pe pereţi. La