Mi-am amintit, zilele trecute, citind Copilăria unui comic de Jonas Gardell – roman autobiografic excepţional al unui actor suedez de stand-up – versurile lui Carlos Piera: „Nimeni nu a cîştigat această bătălie, însă toţi cei / care am pierdut-o / detestăm atît de tare familiaritatea! /Acceptăm închişi în case chipul de-altădată / ignorîndu-ne unii pe alţii, şi ştiind / ce înseamnă să revii la ce-are mai atroce copilăria“. Atrocitatea copilăriei, carevasăzică – aici nu doar adulţii cei mai edificaţi (părinţi, psihologi, profesori) ar protesta sau, după facultăţi, ar ridica din umeri. Poate de asta literatura unui anumit tip de scriitor (necomplezent şi integru în mai multe sensuri) e, de multe ori, singura care poate reconstitui amplitudinea ororii candide: neînţelegerea, ruşinea, frica, renunţarea. De multe ori, la aceşti scriitori, „chipul de-atunci“ e şi chipul de-acum, descumpănirea prezentă care nu mai aşteaptă nimic de la viitorul luminos, deruta celui care scrie în încercarea de a ocoli, prin înţelegere, miezul ororii. La J.D. Salinger, Agota Kristof, Aglaya Veterany, Mircea Cărtărescu, T.O. Bobe, Olga Tokarczuk, chipul de altădată e şi chipul de-acum, al scriitorului ce caută, în scris, un prezent expiator, autobiografic sau nu. Poate şi fiindcă prezentul ororii de atunci, cu melancolia, înţelegerea şi regretul de-acum alcătuiesc un amestec exploziv pentru un scriitor ce caută intensitatea, dar şi pentru cititorul cît de cît implicat.

DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O CasandrăNu ştiu cît de cunoscut e Jonas Gardell în România, cu biografia lui ciudată: actor de comedie, dar şi dramaturg, scenarist de film şi anarhist de ani ’80. Eu l-am descoperit întîmplător, printr-o prietenă cu instinct sigur la oameni şi la cărţi. În româneşte i-au apărut, cred, doar două dintre cele unsprezece romane: Copilăria unui