Una dintre obsesiile sociologilor şi, în general, a realizatorilor de sondaje de la noi este aceea de a ne întreba dacă sîntem mulţumiţi de direcţia în care se îndreaptă ţara. Răspunsul este acelaşi de fiecare dată. Cu o constanţă enervantă şi în procente mari, populaţia îşi manifestă dezacordul pentru ceea ce se întîmplă în jurul său. Ca urmare, de fiecare dată, sociologii, economiştii şi alte categorii sociale caută explicaţii la o situaţie pe care ei o consideră paradoxală. Cum să se pronunţe mereu, aşa, un popor care a făcut o revoluţie pentru a-şi recăpăta libertatea politică?

Cu timpul, a nu fi de acord cu ce se întîmplă a devenit o modă. Trăim un fel de nihilism naţional în care toată lumea se scaldă ascunzîndu-se după expresii de genul: „nu este bine dom’le“, „nu, noi nu avem vocaţie democratică“, „la noi, asta sau ailaltă nu se pot face“, „numai la noi este aşa“ ş.a.m.d.

Chiar şi în medii mai elevate, acuzele de acest gen sînt vehiculate ca un paravan în spatele căruia se ascund tot felul de defecte umane, de la lene pînă la impotenţă şi chiar lipsă de patriotism. Nimic niciodată nu este bine şi lucrul cel mai comod este să nu încerci ceva pentru că oricum „nu se poate“. Cel mai rău mă enervez cînd văd tot felul de neaveniţi cum ne spun din vîrful buzelor că România nu are vocaţie democratică. De regulă această afirmaţie este însoţită de o voce gravă, ţuguirea buzelor şi ridicarea mîinilor în aer a disperare. Prin gestică ni se sugerează să-i ascultăm cu atenţie, că ei sînt deştepţi şi ştiu foarte bine ce spun. Următoarea propoziţie se referă la starea combinată de sărăcie şi democraţie şi că nu putem rămîne aşa, trebuie să facem ceva. Cînd să propună un proiect, îşi înghit cuvintele. Se întîmplă asta pentru că ar trebui să ne îndrepte spre modele infirmate de istorie ale unor totalitarisme care au pus în pericol chiar civilizaţia umană.