Gata, s-a decis: conducerea ICR îşi dă demisia. Senatul va numi alta. Mai interesează pe cineva ce se va întâmpla cu instituţia?

Probabil că nu. După referendum - care n-a clarificat nimic - marea problemă dezbătută zile întregi a fost câţi locuitori are, de fapt, România. E prostesc şi ridicol: chestiunea asta nu se rezolvă prin dezbateri televizate, ci prin numărare. E încă o probă că, în spaţiul nostru public, nu contează faptele şi argumentele raţionale, ci datul cu părerea. De altfel, schimbarea statutului ICR este rezultatul unui comportament perfect iraţional. Nu e vorba despre mult disputata subordonare (faţă de Preşedinţie sau faţă de Senat), ci de impulsul nesăbuit de a schimba, fără a face măcar o minimă analiză a activităţii ei, o instituţie care a dat rezultate excepţionale. Ce a urmat a fost, de asemenea, aberant: partizanii USL au hăulit peste tot împotriva lui Horia-Roman Patapievici, urmaţi de o cohortă de forumişti şi comentatori. N-a contat că sute de intelectuali şi artişti români s-au solidarizat cu ICR (lucru rar pe la noi!), n-a contat că sute de artişti străini şi importante organizaţii culturale internaţionale au exprimat doar cuvinte de laudă despre activitatea instituţiei.

N-au contat - ca şi la referendum - nici măcar cifrele seci: sute de cărţi traduse cu sprijinul ICR în câţiva ani (mai multe decât în ultima sută de ani, fapt demonstrabil statistic!), sute de articole în presa internaţională, mii de evenimente culturale, milioane de oameni care au aflat, datorită ICR, ceva bun şi frumos despre România şi cultura ei. N-a contat nimic. A contat, în sute de comentarii inutile, desfăşurarea bâzdâcului naţional împotriva lui Patapievici. În atâta revărsare de frustrări, nimeni n-a mai luat în seamă lucrul cel mai simplu şi clar: omul a construit o instituţie şi a declarat limpede că peste câteva luni va pleca oricum de la con