Cu timpul, m-am luminat, desigur, si am priceput ca nu nobilul lipsea, ci Nobelul, dar problema a ramas, in subconstientul meu, cam in aceeasi zona dilematica. Am descoperit (recunosc, si cu ajutorul celebrei antologii a lui Laurentiu Ulici, Nobel contra Nobel) ca prestigiosul premiu nu se confera intotdeauna pe criterii exclusiv estetice (in cazul literaturii), ci si pe baza unui context extra-artistic, asa-zicand "favorizant". Cand eram mic, am auzit, in interiorul unei discutii aprinse intre taica-meu si cativa amici de-ai sai, pe cineva exclamand cu o sila enorma: „Suntem, domnilor, o literatura mica, fara un Nobel macar, unul singur, acolo, de samanta ...". Inutil de precizat, pe de o parte, ca, atat taica-meu, cat si prietenii lui erau literati, iar, pe de alta, ca eu, aflat la varsta prescolara, am inteles nobil in loc de Nobel. Asadar, literatura Romaniei (detineam aceste doua concepte si le puteam asocia cu usurinta!) nu avea niciun nobil, lucrul fiind, de buna seama, extrem de grav, din moment ce implica o dezamagire atat de profunda. Nu prea pricepeam, e drept, de ce un nobil ar fi fost important intr-o literatura (precum cea a tarisoarei in care ma nascusem), insa nu aveam vreun dubiu asupra conotatiilor superioare ale chestiunii. Despre „nobili" stiam deja cate ceva din cartea masiva, cu desene minunate, a lui Al. Mitru, intitulata Din marile legende ale lumii. Ai mei imi citeau consecvent din ea, fascinandu-ma, seara de seara, cu „cantul lui Roland", cu aventurile cneazului Igor, cu actele de bravura ale Cidului, cu epopeea frumoasei Gudrun sau cu povestea nefericitei iubiri dintre Tristan si Isolda. Nobilul era un personaj pozitiv, care, pe langa vitejie, dadea mereu dovada si de caracter, iradiind generozitate (multa vreme dupa aceea, am intampinat probleme la scoala in a suprapune aceasta imagine mitic-idilica, a copilariei, cu portretul furibund fac