„Le parfum est vraiment un ornement, comme le vêtement, mais si ce dernier peut être justifié comme necessaire, le parfum est un luxe total, inutile et merveilleux” (Cecil Beaton)

Flori mici, delicate, aşezate atent una lângă cealaltă, într-o pojghiţă subţire de grăsime, care acoperă, la rându-i, o placă dreptunghiulară din sticlă, cu margini din lemn. Pe sticla aceea, ca într-un insectar, florile sunt aşezate cu faţa în jos, iar grăsimea, un amestec de vită şi porc, trebuie să strângă în ea, fără milă, fără să se zgârcească, tot parfumul. Asta mi-a rămas în minte de la Grasse: procedura prin care florilor li se fură mireasma şi care se numeşte, poetic aproape, „enfleurage à froid”. Asta, şi gustul dulce-acrişor al unei tarte cu pere, cu care a început vizita noastră în oraşul din sudul Franţei. Căci e un oraş cu gust şi cu miros Grasse, o citadelă care trăieşte din parfumuri încă din Evul Mediu; în care fiecare familie are cel puţin un membru care lucrează sau a lucrat în industria parfumată. Un oraş ca o călătorie în timp.

Pe foile cu obiective, pregătite de acasă (sunt un turist conştiincios, documentat, să ne înţelegem), în dreptul oraşului Grasse scria aşa: „Muzeul Internaţional al Parfumeriei – musai. Şi o vizită la una dintre cele trei mari parfumerii din oraş: Fragonard, Galimard, Molinard; la prima, dacă s-au încheiat lucrările de întreţinere. Şi, dacă mai e timp, Vieux Grasse, centrul vechi al oraşului”. Cu alte cuvinte, înaintea vizitei, despre Grasse ştiam atât: că-i socotit şi astăzi capitala mondială a parfumeriei; adică, în realitate, nu ştiam nimic. Şi-mi aminteam vag o doamnă din tramvaiul bucureştean 32; o doamnă care, iniţiind o conversaţie despre un târg organizat periodic în cartierul Rahova, într-un cort alb, ca de nuntă, a vrut să-mi capteze interesul cu replica: „Aduc şi parfumuri de la Grasse, să ştiţi”. Doamna avea tenul r