Pentru mine, pe 29 iulie s-a încheiat unul dintre cele mai triste capitole din istoria recentă a României. Mă gândesc acum dacă acest deznodământ nu va servi drept preambul altora încă şi mai triste.
Din 1990 încoace, merg conştiincios la fiecare votare. N-am nevoie de entuziasm, pur şi simplu mi se pare că aşa e bine. Am auzit, vreme de două decenii şi mai bine, nenumărate argumente potrivit cărora aş fi naiv, poate chiar fraier: jocurile au fost deja făcute, toţi sunt o apă şi-un pământ, ce contează votul meu faţă de pungile împărţite de partide pentru a câştiga simpatiile electoratului?, ce treabă avem noi cu „ăia”?, tu chiar mai ai vreo speranţă?, verifică-ţi mai bine valabilitatea paşaportului, n-ai altceva mai bun de făcut? etc. etc. Îmi pare rău, le-am considerat şi le consider sofisme. Dacă mecanismul fundamental de delegare a puterii în stat este scrutinul popular, cum ar putea acesta funcţiona fără participarea alegătorilor?
Iată, totuşi, că, după multe ezitări – nu se spunea odinioară că intelectualii „sunt şovăielnici”? – am ajuns, pare-se, să derog de la propriile convingeri. Nu mai sunt nici măcar în stare să judec, cu fermitate, dacă am dreptate sau nu. Îi rog pe ceilalţi să judece.
În primul rând, „mecanismul” de care vorbeam are noimă, cred, atâta vreme cât el funcţionează după reguli clare, stabile, imparţiale. Periodicitatea, previzibilitatea din timp a modului de desfăşurare a scrutinului sunt condiţii esenţiale pentru o bună gestiune a puterii într-un regim democratic.
Bine-bine, mi se va spune, dar demiterea preşedintelui este o situaţie cu totul excepţională, care nu se încadrează nici în „calendarul” şi nici în „procedurile” standard ale jocului electoral. De acord, voi spune, dar aş vrea şi eu, atunci, să ştiu ce anume justifică această „situaţie excepţională”. Nu am auzit ca România să fie în război, nu pare să se
