Îmi aduc aminte, cu claritate, de perioada Pieţei Universităţii: eram studentă şi locuiam cu chirie într-un demisol. Vecinul meu era un domn care studiase, pînă în ’89, la Academia „Ştefan Gheorghiu“: un băiat de la ţară ce visa să ajungă prim-secretar – de judeţ sau de sector. De altfel, de la el aflasem, indirect, ce se întîmplase la Timişoara în decembrie ’89: avea temă, de la facultatea de partid, să asculte Europa Liberă. Şi cum pereţii erau subţiri…

Evident, în perioada Pieţei Universităţii era de partea celor care munceau, şi nu gîndeau (conform sloganurilor timpului). Era împotriva Pieţei: de cîte ori ne întîlneam pe drumul spre toaleta comună, schimbam cîteva replici bine-simţite şi antagonice. Dar acestea erau departe de a fi suficiente: aşa că, îmi amintesc, am găsit eu soluţia salvatoare pentru vremea aceea: am lipit un abţibild cu „Votaţi Ion Raţiu!“ pe uşa de la toaleta comună.

Vremurile s-au schimbat, şi polarităţile s-au mai domolit de atunci. Lucrurile păreau să fi intrat într-un oarecare normal, şi oamenii – mai puţin încrîncenaţi şi mai preocupaţi strict de propriile existenţe.

DE ACELASI AUTOR Listă de cadouri Mica doză de transcendent (Alte) filme de Crăciun Decembrie timpuriuÎn ultimele două-trei săptămîni, însă, lucrurile nu au mai stat chiar aşa. Spiritele s-au încrîncenat, din nou, destul de puternic, şi am simţit, iarăşi, ce simţeam în anii ’90: o adiere de vrajbă, gata să se schimbe, la cel mai mic cuvînt greşit, în rafală sau vijelie. Nu degeaba spunea astroloaga mea (dacă mi-o pot însuşi) că sînt vremuri controversate şi încrîncenate, cam pînă pe la sfîrşitul lui iulie.

Am intrat într-un taxi şi şoferul, un tînăr aparent destul de la locul lui, a încercat să mă convingă tot drumul să votez „da“ (era înainte de referendum), cu argumente în stilul sloganurilor de pe margine de drum: „Dacă nu vă duceţi înseamnă că a