Nu era cool, gen, să fii student la Ştiinţe Politice în România la începutul anilor 2000: dispreţul pentru oameni găsea destule oportunităţi să ţi se confirme.

Însă, strig şi eu ca Topârceanu: însă, traiască salvatorul însă! Însă aveai norocul să te întâlneşti cu gânditori care te schimbau. Bizară alchimie! Magnific paradox! Deveneai, deodată, şi mai idealist, dar şi mai lucid. Cei mai mulţi dintre profesori voiau să facă din noi liberali, poate chiar libertarieni. Însă! Eram tineri normali, înclinaţi spre marxism. Acolo i-am cunoscut pe Zizek, dar şi pe Kolakowski, dar şi pe Milosz.

Acolo, poate înainte de timp, l-am citit pe Tony Judt. Bineînţeles că a fost dragoste de la prima pagină. Sunt ani de atunci. M-am retras în mediocritatea şi magia redacţiilor ziarelor, iar când lucrezi într-o redacţie de ziar, timpul îşi pierde contururile reale. Trăieşti într-un sprint continuu care nu duce nicăieri. E ruşinos, dar aşa a fost: am uitat, aşa cum uiţi iubirile din studenţie, şi de Tony Judt.

În vara anului 2010 am aflat că „ a încetat din viaţă după o grea suferinţă". Mi-am pierdut deprinderea de a mai fi impresionat de drame. În redacţiile ziarelor ajung totuşi toţi morţii lumii. Nu cred că m-am oprit atunci să mă gândesc. Mai târziu, când 2011 tocmai se sfârşea, am văzut întâmplător „Cabana memoriei" într-o librărie devastată de hipsteri. Am început să o citesc fără speranţă. Însă! Ştiţi cum e când regăseşti ceva ce credeai pierdut pentru totdeauna?

Când a scris acest ultim volum, Tony Judt ştia că moare, murea deja. Avea o boală îngrozitoare, o variantă de scleroză laterală amiotrofică. Fizicul îi era definitiv ruinat. Trebuie că a mâniat candva zeii - e silit să admită.

Ziarele te învaţă să fii scurt, aşa că voi fi scurt: „Cabana memoriei" nu îşi propune să fie memorabilă, dar este. Şi, atunci vă întreb, ce veţi face în faţ