Într-o ţară ca a noastră, unde politicul ţine capul de afiş indiferent de coloratura politică aliniată, unde copacii sunt tăiaţi cu nonşalanţă şi lemnul este exportat în loc să fie prelucrat şi exploatat la noi, unde poluarea este la ea acasă şi nu facem altceva decât să vorbim şi să tot vorbim, unde în fiecare oraş vizitat dai peste ruine sau tencuieli căzute care dezvăluie schelete de clădiri „dureroase“, am avut curiozitatea să citesc ce anunţuri au apărut în presă despre sistemul de sănătate de la noi. Astfel, am aflat că „România se află pe ultimele locuri din Europa în ceea ce priveşte starea sistemului de sănătate“ (Adevărul); „Ţara noastră ocupă un loc deloc onorant – 32 din 34 de ţări, potrivit indexului european al sistemelor medicale din 2012“ (Antena 3). După exodul medicilor români în UE, sănătatea noastră va sta de acum în mâinile unor doctori rezidenţi permanenţi sau cu statut de rezident pe termen lung, care vin din alte ţări decât cele membre ale Uniunii Europene. „Mai mulţi medici rezidenţi ar putea profesa în sistemul sanitar din România, potrivit unui proiect de lege elaborat de Ministerul Sănătăţii“ (Agerpres). Privind aceste anunţuri „funeste“, nu pot să nu mă gândesc la casa veche, cu tencuială scorojită. De ce? Nu mai demult de anul trecut, delegaţia FMI ne-a spus că avem prea multe paturi, că trebuie să desfiinţăm sau să aglutinăm spitale. Faptul a fost realizat şi au fost autorităţi care au trudit serios să pună în practică acest lucru. Semnalul de alarmă pe care l-am tras – alături de alţii – la momentul respectiv, în care avertizam că sunt oraşe de 30.000 de locuitori care rămân fără spitale (măcar pentru bolnavii cronici), nu au primit răspunsul dorit. Ce s-a întâmplat ulterior? Au murit bolnavi în salvările care-i transportau la spitalul din oraşul apropiat, cadrele medicale au rămas (unele) pe drumuri, oamenii – fără asi