În 2003, la primul încălecat în şaua Ministerului Educaţiei, auzisem despre domnia sa, despre Ecaterina Andronescu, doar faptul că îşi conduce singura maşina cu care vine la serviciu, ca orice slujbaş onest la stat, şi că a practicat artele marţiale, în pofida aspectului său de normală, banală, gospodină.

Nu am fost neapărat un fan al său, dar faptul că ne-am întâlnit, întâmplător, pe vremea când era ministru, la o coadă în magazinul Cocor, a ridicat-o în ochii mei. Mai ales că, pe vremea aceea, baxurile de apă plată cumpărate în direct şi la oră de vârf încă nu veniseră la modă ca un "to do" al oricărui politician care se respectă.

Prima fisură în soclul ministresei, care încă nu a reuşit să ducă la sfârşit vreun mandat, a intervenit atunci când s-a lăsat garantată, dacă se poate spune aşa, de un semidoct ale cărui perle lingvistice au făcut înconjorul şi deliciul presei ani de-a rândul. Mi-am spus că intelectuala murea de dorul deputăţiei în timp ce semidoctul murea de grija altuia şi că cele doua spirite s-au întâlnit. Un timp am mai crezut că, după o perioadă de fraternizare cu dracul, doar atât cât să treacă puntea, respectiv pragul de intrare în Parlament, doamna fosta şi viitoare ministru va rupe mezalianţa a cărei pecete începuse s-o defineasca precum un tatuaj obscen desenat în zona inghinală.

Al doilea hău în credibilitatea doamnei Andronescu s-a căscat în momentul în care, din calitatea domniei sale de ministru al Educaţiei, a acceptat să îl şteargă la fund pe Victor Ponta cu hârtia rezultată din însumarea mesajelor, deciziilor şi hotărârilor care stabileau fără tăgadă faptul că premierul USL nu este decât un plagiator de duzină, prins ca un licean cu acnee pe frunte şi copiuţa rostogolită scârbos, în lenjeria neschimbată, de "port bonheur", de la un examen la altul.

Dar momentul în care doamna Ecaterina – Abramburica -Andronescu a disp