Anul 1969 începuse bine pentru Richard Nixon. Ajunsese, după mai multe încercări, preşedinte al SUA, îţi construise, în campania electorală, o imagine de campion al stabilităţii şi al "mulţimii tăcute" de americani care preferă limbajul faptelor decât discursurile înflăcărate. În plus, promisese concetăţenilor pace şi onoare în Vietnam, locul unde, săptămânal, mureau 300 de soldaţi americani. Vietnamul nu însemna doar USA, ci şi URSS şi China, ţări cu interese geopolitice şi militare în zonă. Înainte de a da mâna cu puternicii lideri de la Beijing şi de la Moscova, Nixon a considerat că trebuie să vină la Bucureşti. Să-l cunoască pe Ceauşescu, cel care se opusese invadării Cehoslovaciei de către trupele sovietice în 1968. Nimeni nu se aştepta să stea, acolo, mai mult de 24 de ore şi nici să se întâlnească cu vreun alt lider al unei alte ţări, deşi toţi conducătorii comunişti urmau să-şi dea mâna, la Bucureşti, pe 4 august, la Congresul Partidului Comunist Român. Presa occidentală a vremii sublinia că Nixon a ales să viziteze anume România, deşi primise invitaţii din partea mai multor state comuniste. Care erau motivele? Se pare că România se bucura de "neutralitatea" poziţiei sale în cadrul naţiunilor est-europene. "România, scria, atunci, cotidianul Glasgow Herald, este, probabil, singura ţară din lume care menţine relaţii prieteneşti cu toate marile puteri antagoniste, cu Israelul şi cu statele arabe, cu Germania de Est şi cu Germania de Vest, cu URSS şi cu Albania şi China, cu Hanoiul şi cu SUA." De altfel, înaintea vizitei la Bucureşti, Casa Albă anunţase că prezenţa preşedintelui Nixon va dovedi hotărârea Administraţiei americane de a depăşi era confruntărilor Est-Vest, războiul rece, şi a păşi pe calea negiocierilor. Evident însă că în joc s-au aflat şi interesele strategice de moment ale celor două părţi: SUA voiau să facă o breşă în blocul socialist condus de