Calitatea vieţii depinde în cea mai mare măsură de percepţia stării de sănătate individuale. Declinul acesteia în condiţiile bolii se însoţeşte invariabil de o scădere a tonusului afectiv, de înlocuirea optimismului cu un grad mai mare de pesimism. Această deprimare este urmarea ivirii staţiei terminus a liniei pe care se deplasează trenul vieţii, dar şi a handicapului care împiedică persoana să se bucure de multe lucruri care-i făceau plăcere. Dacă bolna­vul deschide mai întâi uşa cabinetului unui omnipractician şi acesta nu depistează o cauză organică a bolii, este referit psihiatrului, purtând eticheta de depresiv. Se întâmplă şi invers, să ajungă – la sugestia anturajului – să fie consultat mai întâi de psihiatrul care, dacă are infor­ma­ţii medicale temeinice, poate să decodifice o îmbolnăvire de organ, în acest caz făcându-se drumul invers. Acest balans al măştilor somatice şi psihice este ameţitor pentru diagnosticianul care, într-o primă fază, nu doreşte să clarifice lucrurile definitiv, ci să decidă ce investigaţii trebuie să solicite. Depresia mai are şi un alt dezavantaj: este o mască ce sare în ochi şi poate fi văzută uşor de ori­cine. În cele ce urmează, prezentăm un caz în care depre­sia reuşeşte să ascundă complet patologia neurologică.

M.L., o persoană de sex feminin aflată la jumătatea vieţii, se prezintă, cu însoţitor, la psihiatru, în urma recomandărilor mai multor colegi somaticieni. Această referire se bazează pe un tablou simptomatologic gravitând în jurul unei depresii majore. Într-adevăr, din cele nouă criterii ale acestui diagnostic, pacienta prezenta cinci: dispoziţie depresivă; anhedonie – apatie cu diminuarea interesului pentru lucrurile care-i făceau plăcere anterior; hipersomnie; lentoare psihomotorie; fatigabilitate şi pierderea energiei. Observaţia a scos în evidenţă două aspecte clinice: lipsa din tabloul de