Razvan Martin are o poveste impresionantă. La început s-a antrenat cu mătura, i-a arătat prima medalie mamei sale la lumina lumânării, pentru că n-avea curent electric în garsonieră, iar primul antrenor l-a adunat de pe stradă.
Halterofilul Răzvan Martin (20 de ani), medaliat cu bronz la categoria 69 kg, e un caz emblematic pentru felul în care puştii proveniţi din mediile sociale nefavorizate, din sărăcie, îşi croiesc un drum pe podiumurile sportive. Tipul e un adevărat învingător. A trecut cu fruntea sus prin hăţişurile vieţii şi printr-o copilărie aspră, şi-a urmat visul şi a suportat cu demnitate torturile morale pe care destinul i le-a oferit. La prima vedere, pare un dur. Un rebel. Un nonconformist. Dar, după ce veţi lectura această pagină, veţi descoperi o altă latură a băiatului care n-ar da ultima îmbrăţişare a tătălui său pentru nicio comoară din lume.
Răzvan, cine te-a sunat prima dată după obţinerea bronzului?
Cu soţia mea, Antonela, am vorbit chiar în ziua concursului, la ora 12 ziua. Şi seara, după concurs. Mi-a spus că e cea mai mândră femeie din lume, iar fetiţa noastră, în vârstă de un an şi şase zile, e cel mai fericit copilaş de pe pământ. La cât stau eu prin cantonament, 11 luni, mi-e tare dor de ele. Mai ales acum.
Ai ajuns într-un punct foarte înalt al carierei, dar ai luat-o de jos. Foarte de jos. Ce imagini îţi trec acum prin minte, când dai timpul înapoi?
Am fost mereu conştiincios, pentru că altfel nu aş fi ajuns aici. Trebuie să ştii ce vrei să faci în viaţă. Pe când aveam doar cinci ani, eram într-o bază sportivă şi am vrut să joc fotbal cu nişte copii. Am ajuns din greşeală într-o altă parte a sălii şi auzeam zdrang-zdrang, zdrang-zdrang. M-am aşezat în fund şi am stat cu ei. Era vară, aveam cinci ani şi jumătate şi acel zdrang-zdrang îmi răsună şi acum în urechi.
Şi...
