Nu stiu motivul real pentru care simteam nevoia sa-l pun la punct pe ursul arogant. Motivul pe care-l invocam eu era sa ma obosesc ca sa pot adormi si de cele mai multe ori efectul era cel scontat. Nu-mi placea sa dorm la pranz, dar ma obligau si nu prea aveam incotro. Asa ca inventasem un joc, jumatate performance, jumatate naratiune, in care interpretam mai multe roluri, dar terminam intotdeauna prin a fi un urs, nepasator la iminenta izbucnire a unei furtuni care avea sa doboare jumatate din padurea in care traia. Incepeam cu pasarea care anunta apropierea furtunii, continuam cu veverita care primea vestea si i-o transmitea imediat iepurelui, care la randul lui se grabea sa anunte caprioara, care alerga sa-i dea de stire vulpii si tot asa pana ce intreaga padure era informata, inclusiv ursul. Insa acestuia, spre deosebire de restul animalelor, care luau in serios amenintarea furtunii, nu parea sa-i pese nici cat negru sub gheare. In ignoranta si aroganta lui, ursul nu credea ca exista furtuna care sa-i vina de hac, drept pentru care continua sa stea la soare si sa manance tacticos din mierea de albine pe care o furase cu tot cu stupul care o pregatise sau, dupa caz, din galetusa cu fructe de padure luata cu japca de la o fetita naiva care crezuse ca are sa se-ntoarca acasa cu ea plina. Vulpea se chinuia cat se chinuia sa-l faca sa priceapa, dupa care, invinsa de obtuzitatea ursului, trebuia sa renunte ca sa se poata ea insasi pune la adapost. Apoi norii acopereau soarele si ciripitul pasarelelor inceta. Un vant, la inceput ezitant, apoi din ce in ce mai convins, incepea sa asmuta copacii. Primii stropi de ploaie cadeau si se pierdeau in blana maronie a ursului care inca se credea invulnerabil. Dar sentimentul era de scurta durata. Curand, urgia se dezlantuia, iar ursul era tarat, lovit, pravalit, luat pe sus si doborat pana nu mai stia ce-i cu el. In timp ce ma zv