Desigur ca Mitica din epoca postfanariota este cu totul deosebit de unul pasoptist, si unul pasoptist de un Mitica de dinainte de razboi sau de unul actual. Postmodernist. Inaintand in varsta, Mitica devine din ce in ce mai venerabil si mai venerat. Copiii il iubesc, lumea il respecta, mustata si parul ii albesc. O statuie intr-un parc central ar incununa aceasta varsta glorioasa a lui don Mitica si l-ar face nemuritor. Noi ni-l inchipuim subtire, mai mult inalt, cu ochii vioi si mustacioara rasucita frumos spre lornion. In realitate, Mitica se pare ca arata cu totul altfel decat ni-l arata mentalul colectiv. In orice mediu, Mitica este este liantul care uneste grupul. O forma sub care vidul celorlalti se strecoara in interiorul tau. El e o forma fara fond. Si este (o forma fara fond) pentru ca in primul rand Mitica este o institutie si apoi individ. Venind in contact cu institutia Mitica, nu devii automat Mitica, ci pe parcurs. Exista o perioada de noviciat, de stagiu. Institutia Mitica este un adevarat labirint, un adevarat castel kafkian, condus din umbra de un oarecare Mitica-Klamm. Prima data esti primit mai mult decat binevoitor, apoi relatiile devin din ce in ce mai incalcite. Nu numai ca nu prezinti niciun fel de interes, dar devii la un moment dat, daca nu te-ai metamorfozat in Mitica, o povara pentru societatea Mitica si trebuie sa fii anihilat. „- Mitica si mai cum?", se intreaba autorul. Raspunsul este: „E destul si atata: Mitica." Da, mai mult decat destul. Si autorul, vorbesc de Caragiale, continua: „Mitica este bucuresteanul par excellence. si fiindca Bucurestii sunt un mic Paris, si Mitica, se intelege, este un mic parizian". Si, am putea continua noi, fiindca Parisul este un mic univers, se intelege ca si Mitica e un univers in sine si un mic om universal. Unde apare Mitica, incepe agitatia. Multi il intampina cu zambet larg si se grabesc sa-i strang