Au cîştigat cîte o medalie olimpică. Acum se pregătesc să intre în viaţa pentru care au muncit

Halterele sînt pentru oameni puternici. Pentru oameni obligaţi să fie puternici şi cărora soarta nu le-a făcut prea multe cadouri. Oameni pentru care un asfinţit pe malul mării înseamnă fericirea în stare pură. Ce curios, aici ne întîlnim! Boemi, idealişti, sofisticaţi, savanţi cu capul în formule, artişti avangardişti, electricieni, instalatori, cameriste, bucătărese. Aici, pe malul mării, ne regăsim cu toţii după ce fiecare şi-a ridicat greutăţile de fiecare zi. Tonele de probleme, tonele de haltere. Am ajuns în locul în care viaţa capătă sens şi ne întîlnim cu ei. Ne privim, ne înţelegem, lăcrimăm şi rîdem la fel. Trăim împreună fără să o fi ştiut dinainte.

Răzvan şi Roxana sînt doi tineri care au un rost în viaţă tocmai pentru că viaţa nu le-a oferit cine ştie ce opţiuni. Provin din familii modeste, unde “modest” trebuie citit în sens de sărac. Necazuri, privaţiuni, lipsuri. Părinţi amărîţi ori absenţi. Dispăruţi înainte de vreme. La propriu sau la figurat. Ba nu, la propriu, viaţa lui Răzvan Martin şi a Roxanei Cocoş nu a fost niciodată la figurat! Pe amîndoi i-a salvat disciplina sportului. Au priceput asta de la prima halteră pe care au pus mîna. Au rămas în săli prost luminate şi aerisite aproximativ fiindcă ştiau că şansa lor era acolo.

Răzvan Martin mi-a amintit cumva de Ionel Ganea. Seamănă ca atitudine, au acelaşi fel de a vorbi, uşor abrupt. Respiră aceeaşi încrîncenare simpatică. Sînt bărbaţi dintr-o bucată, mucaliţi, a căror candoare derivă din duritate. Roxana mi s-a părut un om simplu, vesel şi optimist. Nu, nu optimismul tîmp al celui care speră într-un mai bine care pică din cer. Roxana vorbeşte cu siguranţa omului care ştie că munceşte bine şi care aşteaptă răsplata muncii. Roxana are credinţă, în sine şi în Cel de Sus. Ştie ma