Alin Moldoveanu, Alina Dumitru, Corina Căprioriu, Răzvan Marin, Rareş Dumitrescu, Cătălina Ponor, Sandra Izbaşa, Roxana Cocoş, Larisa Iordache… Iar lista e mult, mult mai lungă. De unii dintre ei aţi auzit. De alţii aţi aflat doar în aceste zile. Chiar dacă au în palmares nenumărate titluri europene sau mondiale.

După ani, zeci de ani în unele cazuri, de muncă în anonimat, Jocurile Olimpice sunt anotimpul lor. O lună, cel mult două, o dată la patru ani. Cam atât durează momentul lor de glorie. Apoi cad în uitare. Îi mai ţin minte câţiva cronicari sportivi (nici ei prea mulţi, majoritatea fiind prea ocupaţi cu perlele „istorice” ale Becalilor, Naşului ori ale lui Mitică), rudele, prietenii. Dacă îi mai ţin oasele, după patru ani revin în prim plan. Printr-o minune sau măcar printr-o minunată întâmplare, ne menţin în top, printre cele mai medaliate douăzeci de naţiuni ale lumii. Înfruntându-i, de la egal la egal, pe americani, britanici, ruşi, chinezi, francezi, australieni, japonezi şi multe alte naţii care ne stau înainte în majoritatea celorlalte domenii. Şi nu de puţine ori învingând.

Împotriva firii şi a istoriei. Pentru că ei nu sunt rezultatul/produsul unui sistem performant, cu antrenori de juniori şi junioare recompensaţi pentru că îşi asumă anonimatul într-o vânătoare permanentă de talente, cu săli de antrenamente şi baze sportive competitive, cu terapeuţi şi psihologi şi întreaga armată de susţinere pe care o vezi, de obicei, pe lângă campionii altor ţări. Iar dacă s-a mai construit câte ceva în ultimii ani (stadioane şi săli de sport) a fost, în cele mai multe cazuri, doar o acoperire pentru a mai muta nişte bani publici (de ordinul zecilor şi sutelor de milioane de dolari) din bugetul public în buzunarul unor „constructori deştepţi”, cu firmele ascunse în vreun obscur apartament şi cu 2-3 angajaţi.

Dacă ne mai menţinem în topul mondial