Multiplul campion mondial şi european Marian Drăgulescu (31 de ani) vorbeşte despre entuziasmul cu care executa, în copilărie, acrobaţiile deprinse în sala de gimnastică.
„Mariane, frumos mai comentezi", îi spune lui Drăgulescu un obişnuit al sălii de gimnastică de la „Lia Manoliu". Iar Drăgulescu îi zâmbeşte îngăduitor, deşi ar fi vrut ca prestaţia sa la Olimpiadă să nu se rezume doar la vorbe. Iar necazul acesta e şi mai mare atunci când îşi vede foştii adversari executând „Drăgulescu" la sărituri. Şi poate că are dreptate, dar Drăgulescu este astăzi un gimnast cu picioarele pe sol. De opt ori campion mondial, de zece ori campion european şi cu 26 de medalii la competiţii internaţionale, Drăgulescu nu poate, nu e pregătit să renunţe la gimnastică. Ehei!, a trecut vremea primului concurs, când îi lăsa pe alţii să participe cu numele lui - şi-atunci doar aşa, pentru c-avea mâinile mici şi nu putea să prindă bara. Totuşi, ce s-a mai întâmplat de la prima competiţie până la ultima, care nu e, totuşi, ultima? Atenţie! Îşi ia elan Marian Drăgulescu!
„Weekend Adevărul": Viaţa ta de sportiv a început atipic, la karate. De ce-ai renunţat?
Marian Drăgulescu: Nu era un mediu pentru un copil aşa mic. Aveam 6 ani, voiam să mă joc. Intrasem în clasa I, şcoala deja îmi impunea o disciplină cu care nu eram obişnuit şi, când plecam de la şcoală, abia aşteptam să mă joc cu copiii pe afară. Ei bine, eu săream peste joc, pentru că mă duceam la karate. Acolo - o altă disciplină de fier: n-aveai voie să vorbeşti cu colegul, să râzi, să te joci. Era foarte strict. A fost foarte ciudat pentru că, deşi am stat acolo aproape un an, nici măcar n-am ajuns să ne luptăm cu parteneri. Făceam o mică încălzire şi pe urmă, aliniaţi, număram lovituri cu pumnul în aer până oboseam. Doar cu asta am rămas de la karate. Mă plictisisem de aceleaşi lucruri.
De ce-ai ales
