Privatizarea este esenţa reformei economice în toate ţările fost comuniste. Cele care au privatizat mult şi repede o duc mai bine decât celelalte. Mircea Ursache, fost preşedinte AVAS, consideră: "Transferul proprietăţii de stat către proprietatea privată era nu numai o necesitate, ci un proces obiectiv pentru România de după 1990. Pentru că acest proces trebuia însoţit şi de infuzia de capital de afară. Toate marile unităţi economice ale României în '90, erau energofage, având tehnologie învechită, iar preţul produsului lor nu era competitiv pe piaţă. Toate acestea necesitau acest transfer".

Procesul de privatizare din România a fost unul greoi, oamenii s-au obişnuit greu cu sis-temul capitalist, iar cele mai multe privatizări au fost contestate.

Investiţiile în retehnologizare şi creşterea spectaculoasă a productivităţii muncii sunt consecinţe pozitive ale procesului de privatizare. "Dacia" Piteşti, "Alro" Slatina, "Petrom", "Rompetrol" sunt cazuri notorii de sporire a producţiei, în condiţiile reducerii substanţiale a personalului.

Pe de altă parte, procesul de privatizare în ţara noastră poate fi măsurat pe baza a două seturi de date referitoare la contribuţia sectorului privat la formarea PIB şi proporţia din proprietatea de stat iniţială care a fost trans-ferată în proprietate privată.

În decizia statului de privatizare a companiilor survin mai mulţi factori: problemele sociale - păstrarea locurilor de muncă, poziţionarea în cadrul industriei, relaţiile cu alte companii, problemele de mediu şi soluţionarea datoriilor la stat neachitate atât timp cât societatea aparţine statului.

Unii analişti consideră că privatizarea indus-triei româneşti a fost un succes parţial sau un semieşec. Un succes parţial pentru că, fără privatizare, mult mai puţine unităţi ar fi supravieţuit, un semi-eşec pentru că, sectorul public rămânând încă prea ma