Când au loc Jocurile Olimpice, oricare alt eveniment, sportiv sau de altă natură, pare complet lipsit de substanţă. Asta se reflectă în totala lipsă de interes a întregii planete faţă de tot ce nu este sport cuprins în programul Jocurilor. Noi, ca întotdeauna, suntem altfel decât restul lumii. Dincolo de a fi un semn de originalitate, pare o dovadă de prostie sau de nebunie naţională. Se ştie că în antichitate, pe perioada desfăşurării Olimpiadelor, războaiele încetau. Istoria nu ne-a dezvăluit nicicum, niciodată, cum se petrecea acest fenomen, cum erau înştiinţaţi combatanţii că trebuie să-şi ia time out, dar oricum povestea e prea frumoasă ca să nu dăinuie. Cum ziceam, la noi e mereu altfel: parcă în ciuda Olimpiadei, războiul politic nu numai că nu-şi ia pauză, dar devine tot mai feroce. Televiziunile „de ştiri” au renunţat complet la informaţii, programele lor fiind alcătuite, cam de când a început Olimpiada, exclusiv din „tocşăuri” în care cele două tabere se ameninţă cu destituiri, turnătorii, procese, pârnăi. Preşedintele „de serviciu”, Antonescu, fost ministru al Sportului, a mormăit ceva „de bine” pentru sportivii noştri olimpici, fără a pronunţa vreun nume (şi aveam deja nişte eroi omologaţi!), alaltăseară, după care a peronat şi el vreo 40 de minute, despre destituiri şi procente. Să-i lăsăm în durerea lor şi să ne ocupăm niţel şi de partea frumoasă a vieţii. Aşadar, n-aş fi crezut niciodată că pot să tremur şi să mă ia cu dureri de inimă în aşteptarea unui joc de-al lui Alin Moldoveanu. Ţineţi minte că scrisesem tot aici, înainte de Olimpiadă, că dau şanse la medalie unuia din cei doi tirişti? Iată că Moldoveanu ne-a adus această bucurie, deocamdată unică, şi care e posibil să şi rămână astfel. Am tremurat şi pentru Alina şi Corina la judo, şi pentru scrimere, şi pentru Martin la haltere, ca să nu mai vorbesc despre gimnaste şi canotoare. ...