Uneori în viaţă trebuie să te răneşti ca să simţi alinarea, trebuie să cazi ca să te poţi ridica, trebuie să pierzi ca să ştii să câştigi.. .

Şi dacă se mai simte nevoie unei adăugiri, trebuie să simţi umilinţa unora ca să te simţi cel mai bun. Mă bucur ca astăzi să pot scrie despre sentimente mult mai înălţătoare comparativ cu ura şi ranchiuna întâlnite la tot pasul în ultima lună electorală. Am avut întotdeauna un respect deosebit pentru oamenii puternici, pentru cei care-şi dăruiesc sufletele şi forţa interioară, până la ultima picătură de sudoare. Ei sunt sportivii de performanţă pe care în aceste zile îi urmărim cu sufletul la gură pe micile ecrane în evoluţii spectaculoase sau în prăbuşiri lamentabile. Şi deşi Olimpiada nu are legătură cu politica, s-au găsit câţiva ipochimeni să calce în picioare efortul supraomenesc al uneia dintre sportivele lotului României, judoka Alina Dumitru, cea care a adus prima medalie pentru ţara noastră. De aici şi ideea că cei şapte ani de acasă nu au legătură cu calitatea de sportiv. După atacul prostesc al guiţarilor de casă a venit ca piatra-n gard mesajul de felicitare a lui Ponta care vorbeşte cu patos în simţiri despre fairplay şi competiţii, într-o Românie în care el nu a învăţat până la vârsta sa biologică ce înseamnă bunul simţ. Într-un limbaj de lemn, „premiorul" le transmite sportivilor să lupte la Londra că va avea el grijă de răsplată via visteria lui Georgescu. Nu m-ar mira ca înainte de premiere, tricolorii să fie chestionaţi inclusiv cu privire la votul exercitat la referendum. Dacă au putut Badea şi Ciutacu, ce l-ar ţine să lovească pe Ponta?!

Într-o ţară rămasă în pană de valori, puţin mai sunt cei care pot recunoaşte şi preţui frumoasa performanţă, seriozitatea muncii unor sportive. Şi totuşi fac apel la toţi românii care încă mai tremură şi sunt emoţionaţi când tricolorul se înalţă pentru bronz, aur