Când împreună cu patru dintre tinerii mei colegi am purces acum ceva vreme la documentarea unei istorii instuţionale a culturii române am (re)descoperit o realitate pe cât de ofertantă pentru cercetători, pe atât de frustrantă în raport cu alte culturi. Am încercat să desenăm o hartă cu trasee obligatorii şi, verificând existenţa unor surse bibliografice, am ajuns invariabil la Biblioteca Academiei Române.

Am reuşit cu greu ne transportăm într-o altă realitate – cea pe care la jumătatea secolului al XIX-lea o trăia intelectualul român –, una în care marile proiecte ale Societăţii Academice Române erau condiţionate de crearea unei biblioteci care să adune şi să conserve fondul naţional de manuscrise şi tipărituri.

Înfiinţată la 6 august 1867, la un an după fondarea Societăţii Academice Române, Biblioteca Academiei Române este astăzi, după 145 de ani, cea mai bogată bibliotecă românească, deţinând fondurile cu cele mai multe titluri de imprimate româneşti, începând cu cele mai vechi, până la cele care apar azi.

Am verificat, de-a lungul a câteva decenii, percepţia unor confraţi, venerabili istorici literari, asupra acestei instituţii. Reacţiile au fost, mai toate, animate de acelaşi sentiment de apartenenţă la o iniţiere simbolică, dobândită graţie lucrului la o anume masă din sala de lectură a Bibliotecii Academiei. îmi vine în minte una dintre prozele lui Cărtărescu, "Arhitectul", în care obiectul, o Dacie, şi subiectul se contopesc în cele din urmă.

Acelaşi transfer cred că se petrece şi cu intelectualul român, lector permanent la Biblioteca Academiei: locul devine omul iar omul nu poate fi înţeles în absenţa relaţiei sale istorice cu locul rezervat în sala de lectură.

Unii dintre dumneavoastră poate vor fi tentaţi să traducă acest elogiu contextual drept o invitaţie imediată spre "explorarea" unui nou teritor