Ai avut mare noroc, la fel cu cei câţiva care pierduseră autobuzul. Când maşina a oprit, cu toţii s-au repezit spre portiera remorcii. Remorca era acoperită cu o prelată întinsă la înălţimea unui stat de om. Ducea muncitorii de la oraş la şantierele din preajmă. Sub prelată era aproape întuneric şi suficient de răcoare. Fiecare s-a aşezat pe câte o bancă din cele trei fixate pe laturile remorcii, mulţumiţi că nu mai sunt obligaţi să aştepte în căldura prăfuită. După nu prea mult timp s-au obişnuit cu cenuşiul spaţiului. Aproape de intrare erau ca nişte rădăcini dezgropate ale unui copac ce bălăbăneau mai tare sau mai încet, după hurducăiala maşinii. Nimic nu amortiza impactul roţilor cu gropile drumului. Cineva s-a apropiat şi a privit uluit, incapabil în primul moment să spună ceva. Apoi a exclamat: – Este un cadavru ars! Imediat s-au auzit ţipete scurte, ascuţite, apoi vorbe neclare din care s-ar fi putut deduce cât sunt călătorii de intrigaţi că şoferul nu-i avertizase că vor avea un astfel de însoţitor de drum. Cadavrul continua să se bălăbăne. Îi priveai spatele încovoiat şi braţele îndoite ca într-un gest de apărare, capul care în balansare se l Publicitate ovea din când în când de podeaua remorcii. Se uită apoi la picioarele răşchirate, subţiate de arsuri ce semă­nau cu ramurile unor rădăcini. Totul părea învelit în coaja unui copac bătrân. „Cum o să-l îmbrace pentru înmormântare? Prea era deformat...“, ai gândit impresionată de omul care avusese o moarte atât de cumplită. În remorcă se aşternuse o linişte grea pe care o voce plângăcioasă o sparse într-un târziu: – Dacă ne spunea, nu mă urcam! Nu ştiu ce te-a determinat să spui: – Putem să-l rugăm pe şofer să oprească... – Să cobor aici, în câmp? Afară se înnoptează... – Am vrut să ajungeţi singură la concluzi