Roxana Cocoş, prima medaliată a României la JO în sportul ridicării greutăţilor, spune că mai are încă mulţi ani de carieră înainte, iar cînd se va lăsa, va fi antrenoare.

N-ai nici o şansă cu Roxana Cocoş. Nu e genul care să zîmbească de complezenţă sau la o glumă subţirică. Trebuie să se simtă cu adevărat amuzată. Fata cu cercei mari de aur, care ţine ascunsă în buzunar o bucată rotundă de argint masiv, e dură ca un şerif din western-urile anilor de glorie ai Hollywood-ului. Sau poate nu e dură. Pur şi simplu, nu vrea să piardă timp cu lucruri pe care le poate lămuri cu un sec "da" sau "nu".

Cu medalia pe noptieră

E doar de şapte zile la Londra şi abia ieri a izbutit să iasă din Satul Olimpic, împreună cu antrenorul ei, Nicolae Niţu, altfel decît cu autobuzul oficial. E un pic derutată de forfota din Westfield Shopping Mall? Nu ştim, nu o arată. Cînd îi spunem că e cel mai mare din Europa, mirarea ei e moderată. Probabil că trebuie să fii aşa, stăpîn pe tine, categoric, ca să rezişti la nivel înalt într-un sport precum halterele. Lacrimi? Nu se văd. Zîmbet? Păi, iar începem? Doar dacă e cazul.

"Unde ai ţinut medalia miercuri seară, după concurs?". "Pe noptieră", spune Roxana. Ca s-o privească şi înainte de culcare, şi imediat la trezire. Prima ei dimineaţă de vicecampioană olimpică. Prima medaliată la haltere a României din istorie. Acestea sînt lucruri pe care le conştientizează acut, dar cu plăcere. Cu mîndrie. "Să spună domnu' antrenor, de cînd am început eu să-l bat la cap că vreau să cîştig la Londra? Aşa îi ziceam, că vreau să fiu campioană olimpică! Pentru cît am muncit!".

Testul cu coada de mătură

Munca a început acum multă vreme. De cînd a ajuns într-o sală de haltere, la 7 ani şi jumătate, dusă de o prietenă. Ce a atras-o acolo? "Ei, nu e vorba de asta! Ce să mă atragă?, erau numai fiare! Mai veneau însă destui copii d