Trebuie subliniate cîteva concluzii după tevatura generată de referendumul de pe 29 iulie. În primul rînd, se vede de departe că vorbim despre un eșec, ceea ce era însă previzibil dintru început. O campanie electorală de o stridență neobișnuită, bani aruncați, scandaluri interne și externe: dacă nu mai apar cine știe ce surprize last minute, rezultatul este pur și simplu întoarcerea la status quo ante, într-o societate în care cel puțin vreo 7 milioane și jumătate de cetățeni, votanții demiterii lui Băsescu, sînt cît se poate de frustrați de situația în care s-a ajuns, chiar dacă scenariul era unul previzibil. Lor li se adaugă cu siguranță cei care nu s-au dus la vot boicotînd referendumul nu din filobăsescianism, ci dintr-o lehamite generală față de cele două opțiuni de pe buletinul de vot și față de clasa politică în general. Apoi, cu niște excepții al căror entuziasm merită de departe o cauză mai bună (Neamțu, Papahagi & co.), cei care au boicotat referendumul își au și ei motivele lor de frustrare. Comunitatea maghiară a redevenit țapul ispășitor, absenteismul pe scară largă al acesteia scoțînd din nou la iveală un arsenal discursiv de sorginte fesenistă care face din unguri cetățeni români de rangul doi. În plus, fanii încă raționali ai președintelui Băsescu nu pot fi decît cu indulgență mulțumiți: nu știu despre ei înșiși cîți sînt cu adevărat, iar „victoria“ acestuia din urmă este înșelătoare și, de fapt, falsă. Cît despre cei care, fără să-l aprecieze pe Băsescu, nu s-au dus la vot speriați de cele două luni de guvernare uselistă, aceştia răsuflă ușurați, dar știu prea bine că orice decizie care este una a „răului mai mic“ nu promite efecte profund pozitive. Referendumul de pe 29 iulie a adus, în mod aparent inedit, o situație în care o parte însemnată a alegătorilor a boicotat în mod fățiș consultarea electorală. Și pînă acum au existat cu siguranță b