Stăteam vîrîtă într-un vis şi mă gîndeam, privind pe geam cum Luna palidă şi grea doreşte să se strecoare, toată, toată în camera mea, ce aş putea eu să scriu acum despre HORAŢIU MĂLĂELE.
Dacă spun că este unul dintre cei mai mari actori, se ştie. Nimic nou sub lună. Dacă spun că are o intuiţie scenică reglată fin, nu surprind pe nimeni. Dacă aş continua zicînd că structura lui este, pînă în măduvă, a unui artist de calibru pentru care cuvîntul naşte lumi şi linii, stări şi desene, abisuri şi înălţări ale fiinţei?... Pînă la urmă, sînt în visul meu! Iar Horaţiu face parte din el. Voi spune, de aceea, ce înseamnă Mălăele pentru mine. Voi fi, pînă la ivirea zorilor, Şeherezada. Voi înşira cîteva poveşti – mărgele pe care le-am adunat încetul cu încetul pentru că cel de sus a fost darnic cu mine.
Nu mult după 1990, regizorul Iulian Vişa se întorcea, din pribegii, la Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu. Acolo l-am cunoscut şi acolo mi l-am imaginat ieşind din şoaptele lui pe un tînăr slab, slab, cu ochelari cu rame mari, mari, la fel de mari ca şi dioptriile pe care le purta, descinzînd în urbea numită Piatra Neamţ. La Teatrul Tineretului a debutat Horaţiu Mălăele cu Dorde din Tinereţe fără bătrîneţe, în regia Cătălinei Buzoianu, în 1975, imediat ce a terminat şcoala la clasa Octavian Cotescu. Pe urmă a fost Truffaldino într-un spectacol cu Slugă la doi stăpîni pe care mi l-a jucat, capcoadă, discret, Vişa într-o cabină întunecată, în care istoria s-a oprit, puţin, pe loc ca să tragă cu ochiul la aşa o comedie. Mălăele era deja mare şi Vişa ezita să-şi lege numele şi începuturile de gloria unui actor pe care, încă, îl iubea cu o tandreţe care şi astăzi mă emoţionează. Probabil că veriga care m-a legat pentru totdeauna de Horaţiu este Vlad Mugur. Şi dezlănţuirea cu care marele Vlad a gîndit şi a făcut teatru, cu care a iubit marea, Italia, mincinoşii, a
