Stimate domnule Philippe Lejeune, sunteţi cel mai prestigios şi mai autorizat specialist mondial în domeniul discursului autobiografic. Aş vrea sa vă întreb, pentru început, care au fost împrejurările care au determinat apropierea dumneavoastră de lumea cărţii, a lecturii, de universul ficţional?

Ezit, pentru a vă răspunde, să schiţez o „povestire a propriei mele vocaţii”, să-mi edific o identitate narativă care ar face din viaţa mea ceva coerent şi exemplar. O serie de coincidenţe au făcut ca, la un moment dat, ceea ce era obiectul posibil al dorinţei mele, scriitura autobiografică, să se regăsească, în acelaşi timp, ca obiect al unui nou interes critic, al unei noi efervescenţe creatoare a scriitorilor. Am valorificat această ocazie. Aveam treizeci de ani când evenimentele din mai 1968 mi-au dat posibilitatea şi curajul să abandonez căile clasice de a realiza o teză şi subiectele prestigioase (teza mea trebuia să se refere la Procesul şi mistica literaturii în secolul XX, subiect magnific dar zdrobitor prin amploare) pentru a mă lansa, de o manieră independentă, într-o cercetare ale cărei contururi şi metode le-am definit eu însumi. Adolescent, am ţinut, de la 15 la 25 de ani, un jurnal intim, şi mă interesa intens autobiografia, dar jurnalul şi autobiografia erau, ca dimensiuni ale literaturii, domenii neexplorate, mai mult sau mai puţin dispreţuite. Totul s-a schimbat în anii ’60, cu autobiografiile Simonei de Beauvoir, Sartre, Michel Leiris, Violette Leduc, Julien Green etc. Predând, începând cu 1966, Confesiunile lui Rousseau, mi-am dat seama cu stupoare că nu exista nicio carte de ansamblu despre autobiografia franceză şi, încurajat de elanul libertar din 1968, am început să scriu această carte. De aici, vaste lecturi pentru a constitui „corpusul” autobiografiei franceze şi necesitatea unei definiţii, cu scopul de a limita acest corpus. De ai