Se întîmplă uneori ca la vreo petrecere, cînd se bea prea mult, prietenii să ajungă să facă și să spună ce n-ar face și n-ar spune în ruptul capului la trezie. A doua zi, abia se pot privi în ochi cu jenă, își vorbesc poticnit, se despart cît pot de repede. Oricît de beți ar fi fost, ce-au spus sau au făcut nu se mai poate șterge și nu se uită, unii ajung să nu-și mai vorbească. Ce vor face oamenii noștri politici de luni încolo? După toate lăturile pe care și le-au aruncat în față, după ce s-au gratulat reciproc cu înaltele titluri de pușcăriabil, mafiot, mincinos; după ce s-au reclamat unii pe ceilalți la Înalta Poartă de la Bruxelles; după ce s-au acuzat reciproc de subminarea statului de drept, de hoție (în cazul dlui Ponta, dovedită) – cum se vor mai așeza ei la aceeași masă de discuții, în același parlament? Cum vor mai face și desface coaliții? Ce compromis politic mai pot ei face? Mai au cuvintele vreo greutate pentru oamenii aceștia? Dar ce vom face noi, oamenii obișnuiți? Cît timp ne vom mai împărți în două tabere care se demonizează reciproc? Cum și cu ce vom umple falia care, acum, ne desparte? A fost, în ultima vreme, mai rău ca în 1990 sau ca în 1996. Toată lumea e înverșunată, tran­șantă, fiecare știe că adevărul lui e cel corect. Puțini își mai încep frazele cu „eu cred că“. Opiniile sînt ferme și nu admit discuție. Așa că prietenii au evitat să-și vorbească, despăr­țiți de opțiunile pro sau anti-Băsescu. Op­țiuni care, dintr-odată, păreau a fi mult mai importante decît tot ce i-a legat o viață. De la acuzele de inconștiență iresponsabilă la cele de prostie patentă n-a fost decît un pas, iar de-aici la suspiciunea de interese ascunse sau inavuabile vechi datorii, trecerea s-a făcut incredibil de repede. Nu doar cei virulent împotriva lui Băsescu, dar și cei care credeau că abia după eliminarea lui din joc se poate purcede la curățenia din tabă