Liliana Lazar s-a născut în România, dar viaţa a dus-o în altă ţară şi altă limbă, trăieşte în sudul Franţei şi debutul ca romancieră i-a adus zece premii, dintre care cel mai important - premiul Francofoniei, elogii în toată presa literară, începând cu prezentarea făcută de recentul nobelizat Le Clézio. Comparaţiile au curs în cascadă: Georges Sand, Jean Giono, Jim Harrison, John Steinbeck şi mai ales Dostoievski.

"Pământul oamenilor liberi"* (în original "Terre des affranchis"), a apărut în 2009, la noi abia în 2012, traducerea lui Doru Mareş transpune în limba română o scriitură plină de poezie, ce aminteşte de Mihail Sadoveanu. Şi lumea înfăţişată are tentă sadoveniană: un sat moldovenesc, Slobozia, cu pădurea şi lacul străvechi, cu biserica şi preotul înţelept, vieţi aspre şi taine apăsătoare.

Liliana Lazar a adus în proza franceză un suflu proaspăt, puternic, îmbibat de miresmele şi sonorităţile unei lumi depărtate, vag cunoscute. Acţiunea romanului urmăreşte destinul lui Vlad Luca şi al familiei lui: un tată abrutizat de băutură care îşi terorizează soţia, fiul şi fiica, îşi găseşte sfârşitul în lacul "Groapa cu lei", ademenit fiind de propriul fiu, iar apele par bucuroase să-i primească trupul.

Vlad Luca înfăptuieşte prima crimă, un paricid, iar mama şi sora lui Eugenia îl ascund în podul casei. Va ucide iarăşi, fără să fie vreodată prins, şi fiecare crimă se petrece aproape de lacul ce pare să-i vină în ajutor când se află în pericol, îl ocroteşte şi-l ascunde. Crima o ştie doar preotul satului, care găseşte o cale de ispăşire pentru păcătos: să copieze cărţi bisericeşti despre vieţile sfinţilor, interzise de regimul comunist.

Romanul alunecă de la magia naturii la teroarea istoriei: ticăloşiile mici şi mari din timpul dictaturii comuniste, delaţiuni şi abuzuri, refugiul găsit de oameni în credinţă, tortura din spitalele psihiatrice,